Pînă la urmă, oricît vor fi fost de savante şi de elaborate discuţiile despre „bunurile obşteşti“ – despre întregul popor, care era proprietarul tuturor fabricilor şi uzinelor, al „holdelor mănoase“, al recoltelor bogate şi al pămîntului doldora de zăcăminte preţioase –, nimeni n-a ieşit din comunism cu conştiinţa faptului că deţinea ceva din „avuţia naţională“. Dimpotrivă. 

Odată cu dispariţia CMIFAP (Cel Mai Iubit Fiu Al Poporului), naţiunea s-a aruncat, plină de entuziasm, într-un proces de devastare a moştenirii lăsate de Epoca de aur. S-a furat epic. Epopeic. Ştiinţifico-fantastic. S-a furat – aşa cum spune vorba de mare frăţietate între noi şi natură – „ca-n codru“. În curînd, va trebui să ne punem minţile la contribuţie şi să găsim alte vorbe de duh care să exprime abisul identitar, pentru că însuşi codrul va fi declarat dispărut, în urma colosalului furt de lemne.
 
Cel mai distractiv e cînd apar nostalgicii cu urmă de bască pe frunte, deşi unii dintre ei au senzaţia că au purtat peruci nobiliare. Pentru că au fost cuminţi, ascultători şi complici în diferite grade ale relaţiei cu partidul unic, au primit felurite cadouaşe. Posturi bune, case faine, avansări rapide, concedii în ţările frăţeşti, salarii grăsuţe şi cam tot ce nu se găsea, de la o vreme, pentru ăilalţi. Adică pentru cei mai mulţi, care trăiau „bine“, în felul ăsta, prin reprezentanţi.

Sigur că cine locuia într-un anumit confort o să plîngă acum, un pic, după vremurile alea în care egalitatea însemna, de fapt, o minunată inegalitate îmbrăcată în salopeta ideologiei. Sigur că o să i se pară că eram proprietarii a toate cîte rîdeau la soare, în vremea aia cînd „mai era, domnule, un pic de ordine“. Raportat la vacarmul de acum, pe atunci se trăia într-o grădină a belşugului, dacă erai unul dintre prietenii sistemului, oricum ai defini noţiunea de prietenie. O puteai duce foarte bine în marea minciună comunistă, cu condiţia să te autosugestionezi că e un adevăr tolerabil, dacă nu chiar frumos.
 
Aşa cum ne înghesuim acum şi ne călcăm în picioare să cumpărăm o tigaie la ofertă – deşi mai avem acasă, pe balcon, încă cinci cutii cu tigăi –, la fel ne-am călcat în picioare să furăm tot ce era de furat. 

Aici se fură orice. Nu neapărat pentru că i-ar trebui cuiva, la ceva anume. Ci pentru că… s-a ivit ocazia. Şi-atunci, de ce să nu profiţi de ea? Urmare a beznei anilor de comunism – a foamei, a frigului şi a ideii că furi, de fapt, de la „nimeni“ – e orice idee actuală, orice perspectivă a spaţiului public. E un spaţiu al nimănui. O zonă a deşertului din complicata idee de proprietate.
 
Spaţiul public de la ora asta ni se pare, în mod aparent paradoxal, o continuare a marii minciuni din comunism. Pentru că, din nefericire, aşa ne-a ieşit această traducere. Atunci ni se spunea că puterea e a întregului popor, mai cu seamă a clasei muncitoare. Biata clasă muncitoare trăia în frig şi în foame, cu iluzia cumplit de slabă că e la putere. Dar măcar i se repeta obsesiv lucrul ăsta. Un Pepsi şi cinci mici cu muştar, de 1 Mai, o chermeză de 23 August, un concediu de la sindicat şi o repartiţie de apartament puteau să creeze un soi de deschidere, de susţinere a acestei iluzii. În fond, după succesivele „strîngeri de şurub“ din anii ’80, puţini se mai încăpăţînau să creadă că trăiau într-o ţară în care puterea şi bunurile aparţineau întregului popor. Minciuna care convinsese enorm de multă lume devenea din ce în ce mai vizibilă. Şi atunci, ca să nu recunoaştem că am fost minţiţi, manipulaţi şi complici la propria umilire, deşi eram conştienţi că trăim în ceva profund greşit, închideam ochii şi ne făceam că plouă.
 
 

Cătălin Ştefănescu (foto dreapta) este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.