”Duşmanul politic” al patronului e surprins, de regulă, în momente ridicole, cu gura strîmbă, cu ochii semi-închişi sau cu mîna în nas. Cît despre subiecte, ele nu pot fi clasate după ierarhii standardizate. Jurnalistic vorbind, nu există nici o diferenţă între armele chimice din Siria şi gropiţele triste din obrăjorii Andreei Marin (care e supărată, ca o doamnă, pe indiscreţia gazetarilor, dar le spune tot şi mai mult decît atît). În rest, afli tot felul de lucruri neaşteptate şi, îndeobşte, necunoscute: că, de pildă, în urma unei cercetări pe baze statistice, s-a putut stabili, în sfîrşit, că bărbaţii preferă femeile frumose şi inteligente, sau că ”Prodanca” a fost jignită obscen de Mitică, sau că un ucrainean a descoperit un cîine care seamănă cu Putin. Viaţa palpită, în toată măreţia şi diversitatea ei pe fiecare pagină de gazetă, fie ea ”serioasă”, sau de tabloid.

Trebuie să recunosc însă că rareori am fost atît de năucit, de ”destabilizat” de o ştire, ca atunci cînd am citit despre unele activităţi ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Cum de nu m-am gîndit?! Toate tipurile de comunităţi (profesionale, orăşeneşti şi săteşti, instituţionale etc.) au, la anumite intervale de timp, ”întruniri” colegiale. Sărbătoresc ani de la absolvirea liceului sau a facultăţii, comemorează evenimente biografice semnificative, aniversează momente din viaţa ”colectivului” din cutare întreprindere. Vechi camarazi de front, vechi deţinuţi politici, vechi coechipieri sportivi, vechi asociaţi în felurite ”iniţiative” obşteşti sau ideologice simt nevoia să se reîntîlnească, din cînd în cînd, să se lăfăie, nostalgic, în memoria lor comună, să deplîngă decăderea moravurilor contemporane şi gloria vremurilor de altădată. Cum era să rateze administraţia puşcăriilor un asemenea frumos obicei?  Ei bine, nu l-a ratat. Aflăm din surse mai mult decît competente (Ion Ficioru ş.a.) că pensionarii sistemului penitenciar au şi ei momentele lor de emotivitate organizată: baluri tovărăşeşti anuale, mese amicale pentru pensionari şi ”vedete” ale ”conducerii”, ba chiar şi reuniuni mistice (de Crăciun şi de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel), gîndite numai pentru vechii conducători ai închisorilor comuniste (tradiţie întreruptă, pare-se, în mod regretabil, în anul 2000). Participanţii îşi pot permite agape destul de consistente, căci au pensii de lux. În plus, îi ajută şi ”întreprinderea”.

Am încercat să-mi imaginez cam cum poate arăta ”conversaţia” în asemenea împrejurări. După primele strîngeri de mînă şi îmbrăţişări (”Ce bine arăţi!”, ”Nu te-ai schimbat deloc!”, ”Ce mai ştii de Costică?”), urmează, probabil, aperitivele, mici schimburi de păreri pe teme medicale (”Stau prost cu inima!”, ”Tu ce iei pentru reumatism?” etc) şi, pe măsură ce atmosfera se încălzeşte şi se destinde, serii întregi de amintiri, dezbateri tehnice şi analize politice. ”Ce ştiu ăştia de azi ce înseamnă disciplina? Nu vezi unde-am ajuns? Cum să nu respecţi ordinele superiorilor? Ne-am săturat de minciuni! Eu, de pildă, n-am omorît cu mîna mea pe nimeni! La puşcărie se mai şi moare că nu e azil de bătrîni!” Şi mai departe, după cîteva ţuici: ”Recunoşti că şutul la glezne dădea rezultate mai rapide decît capul în gură? Ţii minte ce fasoane făcea ministrul X pînă i s-au administrat cîteva bice? Ce să-ţi spun, grozave personalităţi aveam noi în grijă! Se tîrau ca viermii la picioarele noastre! Nişte prăpădiţi! Dacă ar fi fost ceva de capul lor, ar fi făcut ceva pentru ţară! Uite ai noştri: oameni simpli, fără şcoală, fără fiţe, şi s-au descurcat de minune prin ministere, prin fabrici, pe tărîm obştesc. Acum s-au găsit ăştia să ne ia la întrebări! Păi noi ne-am făcut datoria! Se leagă de unele excese petrecute în acele vremuri grele (cine nu greşeşte?), dar nu pomenesc nimic de succesele industrializării, de talentul diplomatic al lui Ceauşescu, de şoselele şi blocurile care s-au construit prin efortul poporului nostru. Nişte puţoi ridicoli! Ce i-aş mai scărmăna dacă ar fi vremuri normale! Au vrut capitalism, uite că-l au! Şi tot nu le place. Altele erau idealurile noastre! Eu unul nu regret nimic! Nu poţi să faci omletă fără să spargi ouă!”

Masa devine tot mai cordială, tot mai voioasă, tot mai principială. Sunt şi unele episoade de critică şi autocritică. ”Vişinescu era cam arogant!”, ”Cutărică n-a prea mai venit la întrunirile noastre!”. Dar, în general, predomină concordia şi un oarecare tonic ramolisment. Bătrînii torţionari au învins. Au reuşit: cu moartea pe viaţă călcînd…