Mai întâi, au scobit, printr-o muncă îndelungată şi susţinută, respectul de sine. Până la os, deopotrivă literal şi metaforic. M-am trezit într-o dimineaţă de vară în spatele unui perete de mucava ros de găuri. Razele se iţeau prin orificii, fără să-mi îngăduie să reconstitui vreun peisaj. Ştiam că afară se întâmplă ceva, în plină lumină. Ştiam că afară oamenii râd şi iubesc, discută filosofie la un pahar, doar aşa, ca să treacă vremea. Între două dansuri. Dar nu vedeam nimic din toate acestea; doar jeturile infinitezimale de lumină filtrată aduceau cu ele un rest de albastru. Ceilalţi nu puteau vedea zidul de carton, ştiam asta. Găseau probabil că sunt din ce în ce mai confuz, mai sleit şi mai şovăielnic. Dar nu înţelegeau cauza. Peretele – atât de subţire totuşi, uneori parcă de celofan, însă niciodată absent.

Tu nu dai mâna cu mine acum: strângi în mână mulajul de carton al propriei mele mâini dispărute. Doar peretele este prezent. Peretele este fiinţa mea, goală pe dinăuntru. Peretele ros de viermi, înţesat de regrete. E mereu prea târziu.

Uneori, îmi închipui că vorbesc în timp ce vă mângâi obrajii, curăţind cu un gest discret urmele tuturor lacrimilor vărsate degeaba în copilărie. Deopotrivă ale mele şi ale voastre. Câteodată - mereu la o oră târzie din noapte - mi se pare că reuşesc să mă fac înţeles (din spatele sticlei, al peretelui sau al ecranului, în clipa aceea nu mai contează). Mi se pare că există o licărire a sufletelor voastre, a privirilor voastre, răzbătând până la mine în întuneric. Ca o altfel de rază, dătătoare de viaţă. Dar niciodată nu pot fi sigur că e altceva decât luna, bătrâna de ea, alunecând în tăcere peste plaja pustie a încă unui discurs pe care îl uitaţi – ca şi mine de altfel – după a doua înghiţitură. Sau ştersătură.

Aveţi din ce în ce mai puţină încredere în mine, iar eu vă dau perfectă dreptate. Ce chestie nostimă, şi încrederea asta! Mă dispreţuiesc pe zi ce trece mai mult. Ajung să mă detest. Un nevolnic. Iar apoi, încep să mă îndoiesc că există un „sine” demn de dispreţuit, câtă vreme nu există unul în care să poţi avea cu adevărat „încredere”. Pentru că încrederea ar presupune continuitate, angajament şi fidelitate, în timp ce „eu” nu sunt decât o memorie care vă joacă tot mai multe feste, un ghem de ticuri şi citate trunchiate. Voi sunteţi altfel? Credeţi-mă, nu e nimeni în spatele măştii de mucava! Ceva totuşi o menţine în viaţă, în mers. Păpuşar îndoielnic, păpuşar dubios. Şi păpuşă stricată. Stricată.

În timp ce undeva, acolo, out in the open, out in the daylight, „ei” participă la asasinarea limbii române. Poate nu vedeţi legătura. Poate nu simţiţi cum devine tot mai jenant şi tot mai incert să rosteşti, pe-afară, cuvinte precum: „ţara mea”, „limba mea”, „istoria noastră”. Poate că limba voastră încă nu se împleticeşte atunci când trebuie să pronunţe un posesiv care nu se referă la bunuri de consum, ci la „propria” identitate culturală. Poate că nu resimţiţi încă disoluţia postmodernă a oricărui sens ferm al identităţii personale, mergând mână în mână cu procesul intitulat strategic „globalizare”.

Sau poate credeţi, din contră, că vor încerca să ne smulgă limba din gură cu cleştele înroşit în foc, imobilizându-ne în chingi sintactice şi constrângeri religioase, ca năvălitorii şi „civilizatorii” din manualele de istorie? Nimic de genul acesta, cel puţin la prima vedere. Nimic violent, nothing messy. Totul e curat şi discret, e aseptic. Niciun boţ de carne sângerândă şi palpitândă nu murdăreşte acest superb peisaj european. Nicio inimă, nicio limbă, nici măcar o măsea nu mai e astăzi extrasă fără anestezie. Toate mâinile sunt curate şi toate unghiile, tăiate regulamentar. Dacă eşti cuminte, dacă nu eşti recalcitrant, poţi spera la o manechiură french şi o masă gratuită la restaurantul din colţ, cu „specific” internaţional.

Pe vremuri aveam ghiare şi colţi. Aveam metaforele noastre, blesteme şi înjurături neaoşe. Acum, aveţi nevoie să căutaţi în dicţionarul online ce înseamnă cuvântul „neaoş”. Nu sunt nostalgic. Nostalgia e un lux pe care numai Occidentul şi-l mai poate permite. Poate că după ce vom intra, în fine, în zona Euro, după ce vom scrie numai articole ISI în limba engleză, perfect nivelate, „normalizate”, ni se vor îngădui, pe săptămână, 5 minute de dor. La o oră cu audienţă redusă, desigur, nu în primetime. Nu ca cele 2 minute de ură, comandate zilnic de Marele Frate. Nu ca jena, dispreţul şi ura de sine, induse, clipă de clipă, pe toate canalele.

Nu vă miraţi dacă veţi începe să visaţi în limba engleză. E mai comod, mai uşor de povestit analistului, mai eficient. Vă va ajuta probabil la promovare.

Morala acestei istorii e că „ei” sunteţi voi, iar noi suntem voi. De sus în jos şi de jos în sus, suntem cu toţii responsabili de perpetuarea unui anumit raport de putere şi a unui complex de inferioritate culturală. Think outside the box! – în română, dacă nu e prea târziu.