În perioada aia principala mea problemă era că fusesem tunsă scurt pentru a nu ştiu câta oară, împotriva voinţei mele, ca să îmi crească părul mai des, şi arătam, desigur, ca un băieţoi, unul ciudat, care purta cărare pe partea stângă. Ca să nu mai vorbim că nici rochii nu prea îmbrăcam. Ce s-o mai scald, eram cam la cinci kilometri distanţă de ceea ce în ziua de azi părinţii numesc “o mică prinţesă”. Dovadă sunt fotografiile în care stăteam dreaptă, ţeapănă, cu mâinele pe lângă mine şi pumnii strânşi, ca un soldăţel cu pielea transparentă, cu ochii mari şi nedumeriţi.

Ultimul an fusese important pentru mine: învăţasem să citesc, să scriu şi să mă ascund sub masă dacă se întâmplă ceva rău. Nu ştiam exact ce ar putea fi acel ceva rău, aşa că recursesem la ascunzătoare o singură dată, într-o seară de iarnă, când auzisem, dar nu pricepusem pe deplin, o poveste despre o femeie care plângea, plângea fără oprire, pentru că-i împuşcaseră copilul la Inter. De sub masă urmărisem poziţia picioarelor oamenilor care povesteau. Erau picioare tinere şi înfricoşate. În aceeaşi iarnă fusesem consemnată în casă, deşi mi-aş fi dorit atât de tare să mă joc în curte, dar nu aveam voie, pentru că, umbla vorba, aveau să vină arabii.

După câteva luni, în seara de dinainte de vot, m-am gândit atât de mult la ce oare înseamnă toate cuvintele astea, buletin, ştampilă, cum arată o secţie de votare şi cum va decurge dimineaţa următoare, încât toată noaptea m-am visat într-o cameră ciudată, imensă, o sală de bal, în care dansau oameni cu părul lung, îmbrăcaţi în steaguri. Văzusem la Revoluţie un steag găurit în mijloc, aşa că oamenii din visul meu purtau steaguri asemănătoare trase pe ei, ca nişte rochii. Oamenii valsau îmbrăcaţi în steaguri, iar eu stăteam în mijlocul lor şi margini din hainele tricolore mă atingeau din când în când pe faţă.

În realitate, secţia de votare era un loc prăfuit, iar cabina de vot semăna cu o cabină unde te duci să probezi haine. Emoţia cea mai mare era să potriveşti ştampila fix în dreptunghi, acesta părea a fi cel mai important şi cel mai serios lucru din lume, ceva de care depindea echilibrul întregii planete. În anul acela am văzut pentru prima dată calendare cu pozele unor bărbaţi străini, exceptând desigur calendarele cu fete asiatice care-ţi fac cu ochiul dacă te mişti.

În alt an, la alte alegeri, bunicii mei au chemat acasă urna mobilă. Până să voteze ei, am rămas în sufragerie, alături de unul dintre bărbaţii responsabili cu urna, care s-a gândit să îmi testeze capacitatea intelectuală, m-a pus să fac nişte adunări, să despart nişte cuvinte, apoi să număr repede: “Ce vine după 2.097?”, “Păi 2.098”, “Şi după 2.098?”, “2.099”, “Şi după 2.099?”, “Păi 3.000”, am şoptit. După ce mi-am luat umilinţă supremă de la domnul cu urna de vot, care a râs zgomotos de mine în sufrageria familiei, de faţă cu ai mei, reţin şi o scurtă chelfăneală semnată de mama, post-vot, rezultat al dezamăgirii că n-am ştiut ce vine după acel nenorocit, fatidic, mizerabil, grotesc 2.099.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.