apariţia şi evoluţia fulgerătoare a internetului, care a a adus un suport aproape gratuit pentru transmiterea/receptarea informaţiei, şi recenta criză economică, care a pulverizat locomotivele financiare ale massmedia, adică bugetele de publicitate ale marilor firme, şi a ridicat necesitatea reducerii drastice a costurilor.

Cu siguranţă, prin redacţiile întregii lumi vor continua să se încingă dezbateri despre extincţia printului şi adaptarea din mers a conţinutului la morganele digitalizării, despre tehnicile de supravieţuire în aceste condiţii, despre necesitatea sau inutilitatea unei legi a presei, despre autoreglementare, despre agresiunile seducătoare ale infotainmentului şi tabloidizării, despre deprofesionalizare, despre pericolele implicării sau nepăsării statului în chestiunea cu pricina. Deocamdată, nu se întrevede nici o soluţie cu virtuţi de panaceu.

Mi se pare că întreaga problematică a fost concentrată de doi confraţi, într-un dialog purtat, evident, în spaţiul virtual. Radu Preda: „Există, desigur, nevoia de informaţie a publicului, dar nu şi nevoia de informaţie din sursă autorizată”, deci nevoia de quality content . Chiar şi aşa fiind, cert este că „ presa de calitate, ca orice alt serviciu, trebuie să fie pe bani. Bani veniţi direct de la consumatorul final, în raport cu calitatea servicului prestat”. Dar mai ”există public pentru o presă profesionistă?”, se întreabă Răzvan Zamfir şi tot domnia sa răspunde: „ Evident că da. Este exact publicul acela care a dispărut din numărările ultimilor ani din print”.

Pe tot acest fond zbuciumat (şi lăsând la o parte năucitoarele sloganuri anti-presă strigate prin Piaţa Universităţii), un alt aspect de-a dreptul îngrijorător mi-a fost semnalat în repetate rânduri: atitudinea vădit satisită şi dispreţuitoare a indivizilor ce populează  instituţiile bugetare faţă de ziariştii care solicită informaţii sau mijlocirea unor contacte directe cu cei care le pot furniza. Vorbesc aici despre ziariştii de investigaţii, „de teren”, care, pe lângă „ponturile” pe care le primesc din surse personale, mai au nevoie, în documentările lor complexe, de informaţii oficiale, „la vedere”, sau de intervievarea unor personaje vitale pentru probarea sau infirmarea unor ipoteze de lucru.

Din ce în ce mai des, cele 30 de zile de reacţie, prevăzute de legea liberului acces la informaţiile publice, reprezintă mai degrabă o tragere de timp menită să arunce batiste pe ţambal, iar marota cu „puneţi voi întrebările pe mail şi trimiteţi-le biroului de presă, care vă va răspunde” a ajuns un fel de înjurătură de protocol. Devine limpede că mulţi dintre cei care visează la moartea presei libere încă de când aceasta a re-născut au prilejul acum să jubileze.

Rămâne de văzut care va fi pe termen lung atitudinea societăţii civile faţă de  convulsiile prin care trecem. În fond, ea este „consumatorul final” pe care-l slujim şi care va decide. Între altele, chiar soarta acestor reprezentanţi cu nasul pe sus ai ei.