Medalionul. A fost odată ca buniciodată...

Medalionul. A fost odată ca buniciodată...

Bunica mea în dreapta, alături de o prietenă în 1944

Am scris acest text acum o lună, când bunica mea încă mai trăia. Am vrut să-l modific, însă mi-e greu să vorbesc despre ea la trecut. Am decis să-l păstrez aşa.

Ştiri pe aceeaşi temă

Este minunat să ai bunicii lângă tine când eşti copil şi mai presus de toate este frumos să-i ai alături până la vârsta maturităţii, din vârful căreia poţi privi în jos să vezi cât ai crescut datorită lor.

Bunica mea împlineşte anul acesta 90 de primăveri şi este cea mai înţeleaptă persoană de vârsta ei pe care o cunosc. Ce-i drept, cu timpul, ambalajul acesta din carne şi oase în care ne-am născut se şifonează, îşi pierde forţa şi devine fragil. În cazul bunicii mele el încă mai reuşeşte să protejeze şi astăzi un suflet mare şi o minte antrenată. Mă tot întreb ce o menţine şi astăzi atât de vioaie spiritual? Oare dramele ce i-au călit inima de-a lungul timpului, rupturile sufleteşti, fericirile, împlinirile, ce experienţe au reuşit oare să-i încălzească ochii până în ziua de azi?

Mie mi-a plăcut că a fost mereu, cum se spune, "o femeie dintr-o bucată". Niciodată nu s-a ferit de greutăţi şi mereu a înfruntat problemele cu fruntea sus. Anii '20 au născut şi crescut eroi, sunt mândră să spun că bunica mea dragă a fost unul dintre ei.

Povestea bunicii mele – Aneta - a început la Bucureşti. Tatăl ei lucra la celebra fabrică Malaxa, unde era contabil iar mama ei era casnică. În anii ’20, după ce au fost împroprietăriţi de Regele Ferdinand s-au retras la ţară în Ialomiţa, Slobozia.  Bunica mea a avut 5 fraţi. Fiind cea mai mare dintre ei, ea a fost şi cea pe care părinţii au "sacrificat-o" şi, aşa cum se făcea în vremurile acelea grele, au dat-o spre adopţie unei rude de la sat.

Părinţii bunicii mele în 1922

Din câte am admirat în poze, la 23 de ani bunica era o frumoasă, avea pielea albă, ochii albaştri, un păr frumos cu bucle sălbatice, o domnişoară mereu cochetă şi luminoasă prinsă în vremuri sumbre şi grele. Era foarte curtată şi de multe ori, la balurile din sat, i se acorda premiul de Regina Balului.

Povestea ei a continuat în Braşov, unde şi-a întâlnit iubirea vieţii ei, singurul bărbat pe care l-a iubit şi totodată singurul care a dezamăgit-o. Ruptura dintre ei s-a produs atunci când fata lor, Mariana, a suferit un accident nefericit la o vârstă mult prea fragedă. Din câte ştiu, bunica s-a chinuit cu durerea ei mai bine de 3 ani, ca într-un final să încheie acest capitol în doliu, într-un spital bucureştean, singură, încercând să-şi adune ultimele puteri. Se spune că timpul le vindecă pe toate, însă nimeni nu ne spune că sub urâtele cicatrice, amintirile nu se închid niciodată.

Jana, cum o alintăm noi pe bunica, a iubit enorm copiii şi s-a dedicat întrutotul lor. A ales astfel să fie educatoare la o creşă din Braşov şi toţi copiii generaţiei '80-'90 din acel cartier au făcut primii paşi din viaţă alături de ea. Când eram mică glumea cu mine şi-mi spunea că a făcut facultatea la Oxford, reuşind astfel să-şi păstreze intact simţul umorului. Consider că a trecut prin multe şi totuşi a rămas acelaşi spirit blând şi încreazător pe care-l ştiu de mică.

Piesa ei preferată este şi astăzi "Streets Of Philadephia" al lui Bruce Sprinsteen şi de fiecare dată când merg la ea îmi spune că vrea să o ascultăm împreună. Îi place să se uite la meciuri de fotbal şi mereu pune suflet când echipa ei preferată pierde jocul. Îmi spune că "ăsta e jocul diavolului", şi nu ai cum să nu zâmbeşti când auzi asta :).

O întrebam cu ceva timp în urmă cum a trecut de perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Şi-a amintit cu groază şi îmi spunea că în spatele aragazului improvizaseră un spaţiu mic în care o ascundea mama ei adoptivă, atunci când ruşii sau nemţii veneau în inspecţie. Cel mai mult a stat acolo 3 zile, primind mâncare printr-o mică spărtură.

A pierdut mulţi oameni dragi, părinţii, fraţii şi prietenii apropiaţi care au "plecat" înainte de vreme. Îmi povestea cât de mult şi-a admirat părinţii şi cât de mare a fost dragostea dintre cei doi. Ambii părinţi au murit mult prea tineri, iar ea nu a apucat să-şi ia rămas bun de la ei aşa cum se cuvine. Mama sa a murit de o boală grea iar tatăl său nu a rezistat fără ea şi s-a prăpădit la nici două luni după moartea soţiei sale.

Momentan Janeta mea, cum obişnuiesc să-i spun, are o pensie de 4 milioane din care reuşeşte să-şi plătească medicamentele şi întreţinerea. Mama mea şi noi o ajutăm şi mergem la ea cât de des putem. Stă singură într-un apartament cu multe flori, mereu curat şi vesel, locul în care am copilărit şi poate părea ciudat, dar fostul ei soţ, bunicul meu, îi trece şi astăzi pragul. Regretă şi astăzi ce i-a făcut şi se împacă cu gândul că Jana l-a acceptat în cele din urmă ca prieten.

Mi-aduc aminte acum de cutremurul din '89. Am o amintire rămasă undeva în torace. Aveam 3 ani pe atunci. Eram în piaţa din cartier şi pentru o clipă de neatenţie Jana m-a scăpat din priviri, destul cât să dea un bărbat peste mine, să cad şi să mă aleg cu un semn pe frunte. Semn pe care de altfel îl port şi astăzi la fel de mândră ca atunci când nu ştiam ce păţesc. Ştiu că a durut-o neatenţia ei de atunci şi sunt momente când încă îşi mai cere scuze. În clipa următoare eram în braţele ei şi mă ţinea strâns. Momentul trăit de mine a fost altul, eu cerându-i mereu iertare că nu am rămas lângă ea atunci. Astăzi este alături de mine în orice clipă, ca un medalion ce îl port mereu în numele unei copilării fericite.

Şi nu uitaţi, deşi toţi avem gâtul plin de lanţuri grele, rele şi tari, ele devin uşoare ca nişte fire de mohair când ne amintim cu drag că la capătul lor se află oameni dragi şi buni precum bunicii noştri. Cuceritorii unor vremuri grele.

Puneţi mâna la piept din când în când şi deschideţi acele medalioane, acolo veţi găsi liniştea de care aveţi nevoie.



Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
 
Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor "Adevărul":
 
 
 
 
 
 

Psalmul 23

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările