Susţinătorii domnului Dragnea aduc câteva argumente în favoarea posibilităţii ca acesta să poată ocupa funcţia de premier. În primul rând, susţin aceştia, instanţa care l-a condamnat nu i-a interzis nici drepturile electorale (de a alege şi a fi ales), nici dreptul de a ocupa o funcţie publică. În al doilea rând, a fost condamnat cu suspendare, şi nu cu executare, deci fizic are capacitatea de a-şi exercita un mandat. Prin urmare, Legea 90/2001 privind funcţionarea Guvernului, care împiedică persoanele care au suferit o condamnare penală să fie membri ai Guvernului, ar fi neconstituţională, pentru că, iată, îngrădeşte dreptul domnului Dragnea de a fi ales şi de a ocupa funcţia publică de prim-ministru, drept pe care instanţa nu l-a interzis.

Este adevărat că domnului Dragnea nu i-au fost interzise prin sentinţă drepturile electorale, şi prin urmare chiar şi le-a exercitat: duminică, 11 decembrie, domnia sa a fost şi şi-a exercitat dreptul de a alege, dar în egală măsură şi dreptul de a fi ales - şi astfel a ajuns să ocupe funcţia publică de deputat de Teleorman. Dar drepturile domnului Dragnea se cam opresc aici.  O decizie recentă a Curţii Constituţionale arată de ce.

Pe 14 iunie anul acesta, Parlamentul a adoptat o modificare la Statutul aleşilor locali, prin care aceştia ar fi urmat să-şi piardă automat mandatele doar în cazul în care sunt condamnaţi cu executare, nu şi cu suspendare. Preşedintele Iohannis a sesizat Curtea Constituţională, care a admis sesziarea şi, pe 6 iulie, a decis* că modificarea este neconstituţională. În motivare, judecătorii arată că, din punctul de vedere al ocupării unei funcţii publice, este irelevant dacă condamnarea este cu executare sau cu suspendare. Acestea sunt chestiuni care ţin de individiualizarea pedepsei, pe care judecătorul le stabileşte în funcţie de gravitatea faptei şi de persoana făptuitorului, pe când elementul fundamental care trebuie să atragă pierderea mandatului este condamnarea însăşi.

Şi continuă Curtea: „Numai condamnarea este cea care determină schimbarea situaţiei juridice a persoanei care exercită demnitatea publică şi o descalifică pe aceasta din punct de vedere legal şi moral pentru ocuparea funcţiei”. Şi încă: „Prezumţia de nevinovăţie, de bună-credinţă şi de loialitate au fost desfiinţate ca efect al hotărârii definitive de condamnare, astfel încât, indiferent de modul de executare al pedepsei, unei astfel de persoane nu i se mai poate încredinţa de către stat exerciţiul autorităţii publice”. Destul de limpede, nu? Asta unu la mână.

Doi: în aceeaşi decizie, dar şi în altele similare, CCR recunoaşte statului o marjă largă de a impune condiţii şi restricţii în ocuparea funcţiilor publice, în aşa fel încât să fie asigurat prestigiul acestor funcţii şi păstrată încrederea cetăţenilor.  Or prin Legea 90/2001, statul tocmai asta a făcut: a decis că în Guvern nu au ce căuta persoane care au suferit condamnări penale, punct. Legea poate părea pentru unii excesivă, în sensul că nu precizează nimic despre natura sau gravitatea infracţiunii care a atras condamnarea ori despre persoanele care au fost cândva condamnate, dar s-au reabilitat de drept. Dar asta nu este, în niciun caz, o problemă de constituţionalitate. Constituţia garantează drepturile fundamentale ale omului - şi pe acestea este chemată să le apere Curtea Constituţională. Dreptul de a fi desemnat, ales sau numit prim-ministru nu este un drept fundamental, ci o vocaţie pe care ţi-o poţi atinge dacă îndeplineşti condiţiile legii. Prin urmare, depanarea „problemei Dragnea” nu se face la Curtea Constituţională, ci în Parlament, cel care face legile.

Sigur, Parlamentul poate atenua actuala exigenţă a legii, făcând posibilă accederea în Guvern a persoanelor care, deşi condamnate cândva, s-au reabilitat. Numai că asta nu-i foloseşte cu nimic lui Liviu Dragnea, care se află chiar în perioada de executare a pedepsei. În acest caz, Parlamentul nu are altă soluţie decât să elimine complet din lege respectiva restricţie, făcând posibil ca orice infractor să devină membru al Guvernului. Până ieri, credeam că această soluţie, oricât de scandaloasă, este posibilă legal. După ce am citit decizia CCR din 6 iulie încep să mă îndoiesc.

Judecătorii au ridicat enorm miza şi, cu mult mai multe cuvinte, au rezolvat dilema în patru paşi: 1. România a semnat tratate internaţionale privind anticorupţia şi integritatea publică şi a adoptat legi în consecinţă. 2. A atenua sau a exclude din legilsaţie exigenţele deja adoptate înseamnă încălcarea acestor tratate. 3. Constituţia obligă Statul Român să respecte „întocmai şi cu bună-credinţă” tratatele externe la care a aderat. 4. Orice modificare a legislaţiei în sensul unei relaxări nejustificate a respectivelor exigenţe este, prin urmare, neconstituţională. Deci nu legea care îl opreşte pe Dragnea să fie premier e neconstituţională, ci tocmai modificarea ei ar putea fi. 

Decizia a fost luată cu unanimitate, iar între timp, componenţa Curţii a suferit o modificare minoră: a plecat Tudorel Toader, propus de PNL, şi a venit Marian Enache, propus de PSD. Dacă Curtea Constituţională rămâne consecventă cu ce a scris în decizia din 6 iulie, orizontul speranţei „Dragnea-premier” s-a îngustat semnificativ.

* Decizia 536 din 6 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr.730 din 21 septembrie 2016