Deşi nu este un partid politic, UDMR este formaţiunea care a reuşit în toţi aceşti ani să fie la putere, direct sau indirect, atât alături de guvernările de dreapta, cât şi alături de cele stânga.

Cu lideri extrem pragmatici, cu un simţ al negocierii puternic dezvoltat, şi poate unii dintre cei mai versaţi parlamentari în cutumele şi regulamentele parlamentare, UDMR a fost formaţiunea cheie de al cărei vot a depins formarea majorităţilor parlamentare, formaţiunea care învestit sau a prăbuşit guverne, a trecut, a blocat sau a picat la vot legi şi proiecte controversate. Fie că a negociat sau pur şi simplu a şantajat  guverne, preşedinţi sau majorităţi,  UDMR a reuşit, după fiecare scrutin electoral, să fie prezentă în Parlament, să facă şi să desfacă jocurile în funcţie de propriile interese politice.

În relaţia sa cu Puterea, UDMR bifează o performanţă greu de egalat de orice alt partid politic de pe scena politică românească. Astfel, UDMR a intrat pentru prima dată la guvernare în 1996, alături de CDR, a susţinut în Parlament guvernarea PDSR (2000-2004) fără să facă parte, însă, din  Guvern în baza acordului de colaborare PDSR-UDMR, apoi a intrat din nou la guvernare alături de Alianţa D.A PD-PNL, în octombrie 2009 UDMR votează alături de PSD şi PNL pentru demiterea guvernului Emil Boc, însă după alegerile prezidenţiale Uniunea se reorientează şi intră rapid la guvernare alături de PDL şi UNPR, până în mai 2012, ruperea USL readuce UMDR la guvernare alături de PSD, PC şi UDMR până în decembrie 2014, după alegerile din 2016 UDMR a susţinut punctual guvernarea PSD-ALDE, iar în octombrie 2019 a semnat cu PNL un acord politic pentru susţinerea Guvernului Orban.

Prezenta constantă în sferele înalte ale puterii a însemnat şi o serie de beneficii obţinute de UDMR, de la poziţii foarte importante în zona executivă şi administrativă (a deţinut unele dintre cele mai importante ministere, precum Dezvoltării, Mediului, Comunicaţiilor sau Sănătăţii), la reglementarea statutului limbilor minoritare prin legea administraţiei locale – care asigură folosirea limbii materne în administraţiile locale şi instituţiile unde minorităţile naţionale au o pondere de 20% din numărul total al locuitorilor, introducerea indicatoarelor bilingve, precum şi o serie de multe alte avantaje în sfera cultural – educaţională. Indiscutabil cel mai important deziderat al UDMR rămâne, însă, obţinerea autonomiei teritoriale, respectiv autonomia Ţinutul Secuiesc – proiect care este scos de fiecare dată din sertarele parlamentare de liderii Uniunii, mai ales în preajma alegerilor locale şi parlamentare, cu scopul de a genera mobilizarea la urne a propriului electorat. Un scenariu repetat, de asemenea, şi anul acesta. Nouatea nu este, însă, votul de respingere al proiectului, ci reacţia chiar a preşedintelui României.

Considerat de majoritatea analiştilor şi politicienilor doar o simplă încercare de diversiune de la adevăratele probleme cu care se confruntă guvernarea liberală, între care incertitudinea privind prelungirea restricţiilor care au fost impuse populaţiei pe fondul crizei din sănătate, lipsa unor măsuri concrete pentru relansarea economică a ţării, lipsa perspectivei pentru sutele de mii de şomeri, exportul masiv de muncitori români în Germania, acuzaţiile de corupţie la adresa guvernului PNL semnalate de către Washington Post sau justificarea lipsei unei strategii pentru redeschiderea şcolilor şi a grădiniţelor prin promovarea unui fake-news privind situaţia şcolilor din Franţa, atacul prezidenţial, de o duritate fără precedent, ar putea ascunde însă o strategie mult mai complexă, cu implicaţii pentru viitoarele jocuri politice.

Conform unor studii sociologice efectuate în toamna anului trecut, în rândul populaţiei române există un val de ură la adresa UDMR. Astfel, participanţii la respectivul studiu, fiind rugaţi să precizeze partidul cu care nu ar vota niciodată, au indicat ca prima sau a doua opţiune formaţiunea maghiară, principalul motiv fiind „să nu facă alt stat în statul nostru“. O ură care, momentan, se manifestă lantent însă pericolul de explozie poate apărea oricând. Foarte probabil, această atitudine ostilă se datorează în mare măsură şi procentelor inexplicabile obţinute de UDMR în majoritatea judeţelor ţării la fostele alegeri europarlamentare, situaţie care a stârnit nemulţumirea electoratului. O stare socială care, foarte probabil, nu este străină nici serviciilor afiliate lui Klaus Iohannis şi care poate fi manevrată în scopuri politice. 

Astfel:

  • Valul de ură declanşat de guvernarea PSD, pe care PNL şi Klaus Iohannis s-au urcat pentru a câştigat alegerile europarlamentare şi prezidenţiale, s-a diluat în contextul în care liberalii au preluat guvernarea, iar performanţele acestora sunt departe de aşteptările pe care le-au generat. Stimularea unui nou val de ură, de data acesta la adresa UDMR-ului „care vrea să fure Ardealul“, este vital pentru Iohannis în perspectiva alegerilor locale şi parlamentare;

  • Indicarea guvernului de la Budapesta drept păpuşar al jocurilor din Parlamentului României privind autonomia Ţinutului Secuiesc îl proiectează pe Klaus Iohannis în mentalul electoratului drept un luptător împotriva unui duşman extrem de puternic, identificat în persoana lui Viktor Orban;

  • Eliminarea UDMR din Parlament, un actor extrem de imprevizibil şi de incomod, ar simplifica extrem de mult jocurile privind viitoarea majoritate parlamentară. Nu este exclus ca  pe „lista morţii“ de la Cotroceni să se afle şi alte partide precum PMP, ALDE sau ProRomânia care, la rândul lor, ar putea să schimbe raportul de forţe în viitorul Parlament;

  • De asemenea, eliminarea UDMR din Parlament ar putea reprezenta un mesaj dat chiar de liderii de la Bruxelles pentru năbădăiosul Viktor Orban, date fiind legăturile extrem de puternice dintre UDMR şi FIDESZ – un ordin executat „milităreşte“ de Iohannis chiar cu preţul destabilizării României.

Eliminarea UDMR din Parlament, pentru prima dată după 1990, ar servi intereselor PNL şi ar simplifica jocurile privind majoritatea parlamentară după scrutinul electoral, însă ar complica extrem de mult situaţia internă şi ar afecta imaginea României în plan extern. Scandalul provocat de Klaus Iohannis este departe de a se fi încheiat. Iar declaraţiile fără precedent, făcute de pe scările Palatului Cotroceni, pot fi lesne catalogate drept „atac la adresa securităţii naţionale“. Oare, în disperarea de a obţine puterea absolută, Klaus Iohannis este dispus să sacrifice stabilitatea internă a României?