Teoria închiderii poate fi definită, la noi, ca ceauşism, dar ea este aplicabilă oriunde modernizarea, împreună cu ideologia globalistă aferentă, profund dislocantă, ajunge să facă ravagii. Cuba lui Fidel Castro e un exemplu din trecut, dar pot fi oferite multe altele de astăzi, din America de Sud sau din Asia. Nu suntem nici pe departe singurii în această situaţie. Rusia lui Putin nu este altceva decât o ţară care reacţionează prin închidere, violent la globalizare. Mărimea Rusiei şi puterea ei militară fac ca această opţiune să pară deocamdată un succes, deşi nu e decât o formă de rezistenţă, falimentară pe termen lung.

Opusul închiderii este deschiderea totală, autocolonizarea, cum spun unii. Corporatiştii mufaţi direct la corporaţiile din Silicon Valley şi luaţi de cap de corporaţiile din Pipera sunt reprezentanţii cei mai fideli ai acestui curent. Pentru ei, România e o ţară de ţărani, de asistaţi, de cocalari, de comunişti. N-au ce face, încă trebuie să trăiască aici. Ar fugi în Occident cu primul avion. În Occident, adică în Centru, acolo unde exişti, acolo unde se face istoria, acolo unde toată lumea e civilizată. Până atunci însă se ocupă cu ura - cu dispreţuirea, cu negarea a tot ce-i românesc şi cu ridicarea în slăvi a tot ce-i occidental. Consecinţa aplicării acestei teorii a deschiderii totale este chiar accelerarea periferizării României.

România este o ţară necompetitivă, asta o ştim. Este însă şi o ţară necapitalizată, subevaluată chiar de către conducătorii şi locuitorii ei. România e o ţară în care impostura se combină minunat cu autonegarea pentru a oferi toate garanţiile unui dezastru. Iar România se îndreaptă cu paşi repezi către un dezastru istoric.

Într-adevăr, nu poţi trăi într-o ţară cu o economie de căcat, cu o societate de căcat, cu o clasă politică de căcat, cu o istorie de căcat, cu o cultură de căcat. Partea cea mai proastă însă abia urmează: această situaţie nici nu poate fi schimbată, cel puţin pe termen mediu. Ţara aceasta nu va deveni niciodată Germania sau Franţa, nu va deveni nici măcar Spania sau Italia. România este şi va rămâne o ţară periferică sau semi-periferică. Unul dintre lucrurile cu care ar trebui să începem să ne consolăm sau de la care, în orice caz, ar trebui să plecăm este acest statut marginal al ţării. Nu ocupăm centrul lumii; ocupăm o bucată de margine.

În fapt, România are – cel puţin în această etapă istorică – un rol geopolitic mai important decât puterea sa reală. Acest rol creşte substanţial riscurile de securitate, dar poate fi şi o oportunitate. A juca jocul României în mod eficient şi a reuşi să faci dintr-un risc major o mare oportunitate – asta înseamnă, după părea mea, să fii pro-american. Scopul pro-americanismului românesc ar trebui să fie creşterea puterii reale a României. Un obiectiv pragmatic, asumat în mod lucid, deci. Altă soluţie nu există.

E foarte greu să lupţi cu ţări ca Austria, Olanda, Belgia, care sunt mult mai competitive, dar nici nu te poţi consola cu cea mai mare migraţie la nivel global. În acest ritm, în 20 de ani spaţiul mioritic va ajunge să fie populat de azeri, afgani, ucrainieni etc., care îi vor înlocui pe români. Procesul nu poate fi stopat, în acest moment, dar amploarea lui poate fi limitată.

CUM?

În orice caz, nu prin discreditarea a tot ce-i românesc. Unii cred că istoria românilor are 6.000 de ani şi că dacii i-au învăţat latina pe latini, iar alţii că n-are decât 100, din care jumătate a fost comunism. E posibil aşa ceva? Dacă istoria României este atât de ratată, cum se face că din România pleacă în Vest indivizi atât de inteligenţi, care se integrează la cele mai mari universităţi sau companii din lume? Oare, dacă ei se descurcă atât de bine, nu înseamnă că totuşi au primit ceva de-acasă? Nu înseamnă că educaţia pe care au primit-o nu e chiar aşa de căcat? Şi dacă nu-i chiar aşa de căcat, atunci de ce spunem: „Totul e rău, totul e comunist etc.“? Ceva nu se leagă.

Orice popor are o poveste despre el însuşi, despre suferinţele şi victoriile lui. Această poveste include adevărul, aşa cum îl vede fiecare popor. Noi, românii, nu mai avem nici o poveste despre noi. Noi ne-am născut acum 100 de ani, dintre care 50 a fost comunism. Cum să ţină românii la România, dacă au fost învăţaţi că toată istoria lor e un fake comunist? Nu existăm de 6.000 de ani, e-adevărat. Dar, chiar aşa, ne-am născut ieri şi n-am făcut nimic? În fapt, locul periferic pe care îl ocupăm conduce chiar la această construcţie. Fiind marginali, e de la sine înţeles că n-am făcut nimic şi nu merită să avem încredere în noi.

Fireşte că, dacă vrei să nu mai plece clase întregi din România la studii în străinătate, trebuie să creezi universităţi competitive şi recunoscute internaţional (adică trebuie să investeşti). Trebuie, numai că cei mai buni dintre cei care au studiat în ţară sau în străinătate şi s-au întors nu sunt primiţi în universităţi şi, uneori, cei mai buni din universităţi sunt marginalizaţi.

Fireşte că, dacă vrei să ai o economie puternică, trebuie să investeşti în capitalul autohton. Dacă vrei să ai cultură, trebuie să exporţi cultură (adică să investeşti). Etc. etc. Reţeta e cunoscută şi nu include nici un ingredient secret.

Nu în ultimul rând, dacă vrei ca România să aibă valoare, trebuie să-i preţuieşti şi pe cei care au plecat. România nu mai este definită numai prin spaţiul naţional, ci a devenit o comunitate difuză aflată pe întreg spaţiul european. Realizarea unei reţele globale, conform unui nou concept de naţiune, este deja o urgenţă. În loc de asta însă noi propunem limitări de drepturi.