În acei primi ani ’90, baza electorală a partidului succesor al celui comunist era alcătuită din „oameni ai muncii“, muncitori, proletari care se temeau că-şi vor pierde locurile de muncă prin privatizare şi prin desfiinţarea industriilor nerentabile (ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat) – ceea ce-i asigura şi plaja de acţiune destul de largă a acestuia, nemaivorbind şi de aşa-zisa „intelectualitate tehnică“.

Efectul asistaţilor şi bugetarilor asupra alegerilor

Acum, după 30 de ani? Cine dorea să muncească şi-şi făcea bine o meserie s-a dus să muncească prin străinătate, „pe coclauri“, tinerii educaţi şi rămaşi în ţară lucrează, în principal, în corporaţii şi multinaţionale (deci sunt duşmanii principali ai programului electoral al lui Dragnea şi compania), aşa că bazinul electoral al PSD este constituit în primul rând din... asistaţii sociali (noţiune, cred, total necunoscută regimului socialist al lui Ceauşescu), nişte oameni într-adevăr fără căpătâi – după cum ne şi arată imaginile date în buclă de televiziuni –, nişte brute semianalfabete, care, votând cu PSD-ul, nici nu cred că-şi apără conştient „sărăcia, nevoile şi neamul“, ci practic habar nu au ce li se întâmplă („am venit şi noi să vedem Iaşiul“, he he).

Sigur, mai există şi necunoscuta principală în ecuaţie, cea a bugetarilor, a celor plătiţi de la stat (nu numai funcţionărimea inutilă şi abjectă, ci şi profesori, medici, organe de ordine, preoţi etc.), care, deşi nu-i vei vedea niciodată afişându-se la un miting PSD, tare mi-e teamă că vor vota in corpore cu acesta, pentru că mulţi îmi spun că li s-a rotunjit serios „salarul“, „leafa“ („renumeraţia“ lui Pristanda), şi li s-a urcat binişor nivelul de trai de când e PSD-ul la guvernare, adică din 2012 incoace, şi nu mai este odiosul (încă e privit aşa) Boc. Pentru că oricărui individ îi este mai aproape cămaşa, oamenii aceştia vor vota – fără a o afirma explicit, public – la modul instinctiv, instinctual, animalic cu PSD-ul, şi nici nu este cazul să îi condamnăm pentru asta (nu contează că deocamdată e vorba doar de europarlamentare, alegerile astea sunt un test electoral important, şi toată lumea e conştientă de asta).

„Sfintele“ pancarte PSD

În ce priveşte momentul cu banii aruncaţi ostentativ, dispreţuitor, de nişte tineri bine îmbrăcaţi şi culeşi de pe jos, într-o poziţie clasică de submisie, de nişte bătrâni corespunzător de prost îmbrăcaţi, cred că i se acordă prea multă importanţă. Tentaţia de a culege bani de pe jos este general umană, oricine o posedă, iar mulţi recunosc că s-ar apleca oricând de la un leu în sus. Şi am zis mai sus că oamenii aceştia nu ştiu pe ce lume mai trăiesc. Mi-a plăcut aseară de Ramona Ursu, care-a spus într-o emisiune TV că mai există şi proşti, nu trebuie să ne ferim de cuvinte (apropo de momentul, la rândul lui halucinant, în care sunt pupate pancartele PSD, ca pe nişte icoane, nişte moaşte, nişte relicve celeste ale sub-umanităţii din noi).

„Susţinători ai PSD, filmaţi în timp ce sărută pancartele cu mesaje pro-PSD, se închină la ele şi îşi fac semnul crucii“

Prost educaţi, prost hrăniţi, prost îmbrăcaţi, orizontul acestor oameni se reduce la mersul la cârciumă şi întorsul acasă, cârciumă unde beau de sting, mai ascultă şi mai savurează un Guţă (bună mişcare de marketing a PSD-ului maneaua acestuia, strategii partidului ştiu exact cu ce material uman lucrează!), mai „joacă“ pe această muzică primitivă şi barbară, şi, da, mai pupă o icoană sau o pancartă PSD la mişto, pentru că, nu-i aşa, „noi suntem români“ (acestea-s şi, să nu uităm, rădăcinile violenţei domestice, cea asupra femeilor şi copiilor, atât de prezente în zonă: alcoolul şi primitivismul/lipsa de educaţie/barbaria resentimentară).

„Şmecheria salvează România“

Alte observaţii mi se par mult mai interesante. Mi s-a părut că există nişte diferenţe fundamentale între imaginile cu „adunătura“ de la mitingul PSD de la Bucureşti din vara anului trecut (alcătuită, în principal, dintr-o strânsură din zona de sud a ţării, cu nucleul dur în Teleorman, cu extremităţile în Oltenia şi, în nord, până-n Focşani, unde, nu-i aşa, se află Milcovul, „să-l secăm dintr-o sorbire“, râuleţul care despărţea cele două Principate unite la 1859) şi cele actuale, de la Iaşi, când strânsura a fost făcută din judeţele limitrofe, zona de nord a ţării (din ce în ce mai dragă PSD-ului şi lui Dragnea ca fief, după războiul de anul trecut cu Tudose şi alţi rebeli, învinşi cu ajutorul „baronilor“ din această provincie de nord).

Brusc, neisprăviţii aflaţi anul trecut la mitingul PSD din Capitală nu mai păreau nişte sărmani neajutoraţi, ci nişte şmecheri descurcăreţi, capabili să se „învârtă“ în orice situaţie şi unşi cu toate alifiile. Şmecheria se dovedeşte a fi cuvântul definitoriu pentru această zonă a ţării (adică o viclenie primară, unsuroasă şi rudimentară în articulaţiile ei), şi, cum spuneam şi altădată, s-a discutat prea puţin de către teoreticienii „specificului naţional“ de ce „şmecher“ constituie principalul cuvânt de admiraţie folosit de românul generic: „e şmecher, domn’e, e dat dracului“. „Şmecheria salvează România“, repet de multe ori, din automatism, neparafrazând conştient. Băieţii şi fetele veniţi atunci la Bucureşti aveau aplomb şi tupeu, „se luau în gură“ cu reporterii şi cu bucureştenii, nu stăteau cu capul plecat şi pupau pancarte, cum vom vedea că s-a întâmplat la Iaşi.

„Suntem (Bucureştiul) un oraş vegetal“

Fenomenul – evident, de sorginte balcanică, dar „rafinat“ la noi într-un mod incomprehensibil celor (cu „sânge“ mult mai fierbinte) de la sud de Dunăre – e valabil pentru întregul Sud al ţării, de la olteanul alunecos (redat magistral, în perioada colectivizării, în ecranizarea „Vânătoarea de vulpi“ a lui Daneliuc după romanele lui Dinu Săraru), trecând prin teleormăneanul viguros, de tip Cocoşilă (l-aş aduce aici ca prototip pe Ilie Moromete, dar n-aş vrea să-l cobor, după ce acesta a fost comparat – chiar de autorul lui însuşi, în cartea cu Florin Mugur – cu Don Quijote, Oblomov şi alte arhetipuri ale literaturii universale) şi „sudistul“ aspru din Bărăgan (şi Dobrogea), un fel de Asie Centrală aitmatoviană a României (pagini sugestive în Odobescu), până la, mai în nord, câmpia mitică a unor V. Voiculescu şi Şt. Bănulescu sau, mai târziu, aşa-zisa Balcanie a unui artizan lipsit de substanţă ca Fănuş Neagu.

Să nu se creadă că genul acesta de oameni şi de votanţi PSD poate fi întâlnit doar „la ţară“, pentru că, prin industrializarea lansată de comunişti şi dusă la apogeu de Ceauşescu, mase mari de ţărani sau de „târgoveţi“ (din aşa-numitele oraşe mici, „târguri patriarhale”, sadoveniene sau cezarpetresciene) au fost aduse la oraş şi, mai ales, în Bucureşti, transformând aşa-numitele „cartiere muncitoreşti“ într-o extensie a ceea ce ştiau ei cel mai bine (adică singurul lucru) de-acasă. Astfel încât în zone întinse ale Bucureştiului – dacă ne îndepărtăm puţin de centru şi Sectorul 1 şi încercăm să mergem, via Piaţa Unirii, nu atât în Sălaj şi în Ferentari, cât în cartiere aparent „selecte“, precum Timpuri Noi, Crângaşi, Rahova, Pantelimon, Berceni etc. (nu mai vorbesc şi de comunele limitrofe, din fostul SAI, actualul judeţ Ilfov) – vom avea acelaşi sentiment de nesiguranţă, vom întâlni acelaşi fel – primitiv, rudimentar, nu non-european, ci contrar a ceea ce se înţelege prin „european“ – de oameni şi, da, de „votanţi PSD“.

„Întoarcerea refulatului“

Şi care era situaţia la Iaşi, la mitingul PSD de săptămâna trecută (am aflat şi eu acum, amuzându-mă, că nu se mai spune, printre simpatizanţii urbani ai PSD, „sorosişti“, ci „haştagişti“!)? Cu totul diferită, de parcă ne-am fi aflat nu în altă provincie, ci în altă ţară, est-europeană sau, mai degrabă, extrem-asiatică. Imaginile cu bieţii nenorociţi aduşi cu anasâna în „capitală“ („am venit şi noi în Capitală“, anul trecut, vs. „am venit şi noi să vedem Iaşiul“, anul acesta, pentru că, pentru ei, Iaşiul este, într-adevăr, o „capitală“, nu numai a Moldovei, ci e punctul maxim la care vor ajunge în viaţă plecând din satul lor amărât – îmi amintesc mereu de vărul meu de la ţară, care, în copilăria noastră ceauşistă, a fost fascinat când, în urma unui accident, s-a trezit la spitalul din Făurei: era primul său contact, mic copil fiind, cu Oraşul), cum era bădiţa Vasile „luat cu arcanul“ pe vremuri, mi-au amintit mai degrabă de „sufletul slav“ şi de mujicii ruşi.



Dacă n-aş fi ştiut când şi unde „se întâmplă acţiunea“ şi de unde sunt luate imaginile, aş fi jurat că sunt din Rusia profundă ante-1917 şi revoluţia bolşevică. Aceeaşi rudimentaritate, acelaşi patos iraţional şi aceeaşi supunere (aparentă, uneori) faţă de stăpân. Capete plecate, pumni strânşi şi vorbe fracturate, aproape ininteligibile, aruncate cu obidă (iarăşi, de la Sadoveanu citire; să nu uităm că de-aici a început şi răscoala din 1907). Cred că astfel trebuie citită şi scena, altfel inexplicabilă, a sărutării în genunchi a (era să zic „icoanelor“) pancartelor PSD de către gloata de obidiţi. Şi nu în cheie parodică, depreciativă, ci mai degrabă ca pe un ciudat „ritual“ legionar, întors pe dos, satanic şi satanizat (să nu uităm dansul nicadorilor, cu topoarele mânjite de sânge, în jurul corpului neînsufleţit al lui Stelescu, care trimite mai mult la un ritual barbar, dacic, decât la unul creştin). O „întoarcere a refulatului“, a primitivului neşlefuit şi plin de iraţionalitate care sălăşluieşte în noi (să nu uităm că în această zonă, o „enclavă“ a ortodoxiei pure şi dure, de tip Iustin Pârvu, a avut loc fenomenul bizar, cu profunde rezonanţe medievale, al exorcizării de la Tanacu).

„Cele trei (chiar patru) Românii“

Dar dacă mitingul PSD ar fi avut loc în Ardeal (în primul rând, hai s-o vedem şi pe-asta!) sau Maramureş? Sunt convins că cu totul altfel ar fi arătat lucrurile şi oamenii (fie ei şi strânşi cu ghiotura, cu forţa, de partidul conducător), „corpul social“, decât în celelalte două provincii. Chiar dacă oamenii aceia ar fi fost în greşeală, pe faţa lor s-ar fi putut citi o demnitate şi fermitate, caracteristică oamenilor de-aici, care-au suferit atât de mult „sub vremi“ (şi vorbesc acum de ţăranul de orice etnie din Transilvania, nu numai cea română). Faptele acestea arată cât de puţin unitară este România, la cei 100 de ani de la aşa-zisa Mare Unire (şi nu am inclus în această analiză pământurile la fel de româneşti ale Basarabiei, unde chiar vorbim despre altă lume).

Este îngrijorător, pentru că nu vorbim de fapt doar despre „cele două Românii“ (unde clivajul este social, generaţional sau ce mai vrem, deci rezolvabil în timp), ci despre trei ţări diferite, cu istorii diferite şi centre de civilizaţie în jurul cărora au gravitat diferite (să le şi menţionăm: Ţarigrad, Moscova şi Budapesta/Viena), a căror unificare reală (una a mentalităţilor şi în jurul unui „geist“ naţional comun) nu s-a putut produce, în cei 150 de ani de când vorbim de România şi cei 100 de la Marea Unire. Ceea ce înseamnă că nimic nu e sigur şi, în cazul altor răsturnări istorice comparabile cu cele care-au generat statul român modern (mai întâi voinţa marilor puteri, în primul rând a lui Napoleon al III-lea, apoi catastrofa Primului Război Mondial), tendinţele centrifuge vor putea duce la dezintegrarea a ceea ce cu atâta mândrie numim „Rromânia“, eternă şi indivizibilă.

Citeşte şi:

De ce suntem fundamental răi. „Cine a ucis va mai ucide“

„Galeria cu viţă sălbatică“. De ce nu moare tipul de lider produs de comunism

„Suntem un oraş vegetal“ sau De ce iubim Bucureştiul

despre replica „Eu cred că suntem un popor de infractori“ a ministrului Sorina Pintea