Avîntul cu care se discută în ultima vreme despre stînga, dreapta, orientări ideologice şi purisme doctrinare ar fi de-a dreptul interesant – dacă am şti mai bine cu toţii despre ce vorbim.

Oare cum ar fi dacă cei mai virulenţi dintre cei care acuză orice stîngă de „bolşevism“ (termenul „next level“ după ce ne-am terminat de făcut unii pe alţii „comunişti“) şi vor piaţă, piaţă, piaţă ar avea brusc revelaţia că extremismul de stînga (anarhismele) le este fratele geamăn („the evil one“)?

Elementele centrale (în zilele noastre, în spaţiul nostru) în stînga-dreapta sînt viziunea asupra statului şi modelele economice deduse din zisa viziune, adică tipuri de contract social diferite. În forma cea mai simplă, contractul social presupune cedarea de către cetăţean către stat a unora dintre libertăţile sale şi supunerea sa în faţa deciziei majorităţii, în schimbul protecţiei oferite de stat (protejarea drepturilor individului). Cîte libertăţi trebuie omul să cedeze şi cît de mare e protecţia primită variază în funcţie de dreapta şi stînga, dar, conform a ceea ce se cheamă „teoria potcoavei“, ele se întîlnesc şi în punctul în care se cedează tot, şi în punctul în care nu se cedează nimic.

În realitatea politică democratică, nu există regimuri pure de dreapta sau de stînga.

În varianta cea mai hardcore non-stat de dreaptă contemporană, libertarianismul, rolul statului e redus la poliţie şi justiţie. Desigur, şi variantele hardcore ale stîngii, anarhismele sociale – anarho-sindicalismul, eco-anarhismul etc. – sînt puternic antistatale. De altfel, libertarianismul e numit, în anume condiţii, şi anarhism libertarian. Diferenţa majoră e că, totuşi, anarhismele sociale ar desfiinţa şi pieţele odată cu statul...

Altfel, relaţia e ceva de genul: dreapta propune mai multă libertate economică în schimbul cedării mai multor libertăţi sociale (îngrădirea drepturilor reproductive, sancţionarea non-apartenenţei cetăţenilor la religia sau etnia majoritară, sancţionarea non-heterosexualităţii etc.; e ceea ce se cheamă autoritarism), iar stînga propune mai multă reglementare economică în schimbul protecţiei acordate mai multor libertăţi sociale.

Deci, stînga crede în egalitatea de şanse şi nevoia de a redistribui bogăţia socială pentru a contribui la împlinirea acestor şanse (pentru că omul din cătunul fără şcoală nu poate, fără bani sau alte resurse, să iasă de-acolo ca să-şi atingă potenţialul, îi oferă şutul în fund necesar), dreapta crede că, lăsat liber, omul poate să se apuce de ceafă, să se scoată singur-singurel din cătunul lui fără şcoală şi să devină preşedintele ţării sau cel mai bogat patron. Între cele două există o serie nesfîrşită de combinaţii şi fiecare se declină multiplu în diferite mişcări politice (există feminism de dreapta şi de stînga, ecologism de dreapta şi de stînga...).

În esenţă, dreapta e mult mai utopică decît stînga (asta dacă n-o crezi pur darwinistă, „survival of the fittest“, cine n-are cu ce, să moară), iar stînga e mai realistă decît dreapta – dreapta crede în poveşti frumoase de succes în care toată lumea, dacă vrea, poate şi oamenii se ajută de bunăvoie unii pe alţii, în timp ce stînga are dubii asupra naturii inerent ajutătoare şi cooperante a omului, motiv pentru care dă un brînci întrajutorării.

Altfel, prima chestie care ar trebui accentuată ar fi că, în realitatea politică democratică, nu există regimuri pure de dreapta sau de stînga, dac-o să auziţi un politician sau partid care zice că el numai piaţă şi numai piaţă sau el numai politici sociale şi dragoste de oameni, să ştiţi că minte de stinge*. 

Votul universal e incompatibil cu lăsatul săracilor să moară în drum.

În ceea ce priveşte valorile sociale, tre să fim conştienţi că, la fel cum s-a întîmplat cu dreptul de vot al femeilor (iniţial, o revendicare a stîngii) după Primul Război Mondial, în Europa actuală şi pe fundalul „morţii ideologiei“ etc., unele dintre acestea au început să fie acceptate ca „universale“ („întîlnirea la centru“ în care s-a legănat lumea occidentală după căderea URSS) – în Germania, creştin-democraţii au fost cei care au legiferat căsătoria între persoane de acelaşi sex, toate ţările occidentale (şi România) au dezincriminat homosexualitatea, toate aceste ţări sînt laice, egalitatea de gen e recunoscută, la fel drepturile minorităţilor şi ale imigranţilor, chiar şi drepturile reproductibile sînt/au fost multă vreme indiscutabile şi era cît pe ce să se întîmple asta şi cu încălzirea climatică (dar ghinion...).

Resuscitarea din ultimul deceniu a curentelor conservatoare a explodat centrul şi a reactivat distribuirea ataşamentului faţă de unele dintre aceste valori pe coordonate ideologice, deci potcoava din teoria omonimă s-a magnetizat şi a reîmpins totul mai la margine, însă metisările continuă şi vor continua să existe.

*Pe de o parte, orice democraţie contemporană presupune politici sociale pentru buna raţiune că votul universal e incompatibil cu lăsatul săracilor să moară în drum: şi săracii avînd drept de vot, tre să le iasă şi lor ceva din exerciţiul ăsta cu alegerile. Pe de altă parte, partidele au nevoie de bani şi guvernele – de presă bună, dragostea FMI, BM, CEE...

PS: Dacă i se pare cuiva că am un ton dispreţuitor la adresa categoriilor defavorizate, să-şi amintească faptul că trăim în ţara în care intelectuali de vîrf şi de TV ar vrea vot cenzitar şi moartea „asistaţilor“. Deci, nu e dispreţuitor, e cinic-sarcastic. 

PPS: Marea majoritate a oamenilor, adică a votanţilor, în Estul şi Centrul Europei se feresc ori nu-i interesează să se declare de dreapta sau de stînga, e cam ultima lor grijă, aş zice, iar gîndirea şi modul lor de acţiune e o combinaţie de ambele, deci ceva centrist (culmea e că şi unii hardcori de dreapta, luaţi la întrebări, se dovedesc mai degrabă centrişti). Pentru România, vezi, de exemplu, acest studiu IRES din 2016, în care 27% dintre respondenţi se declarau de centru, 33% nu se poziţionau nicicum, iar persoana candidatului conta prioritar pentru mai mulţi (50%) decît programul partidului (33%). În ceea ce-i priveşte, însă, pe cei aflaţi în zona de discurs a dreptei hardcore sau a lui „stînga = Stalin = sfîrşitul planetei“, sînt convinsă că un text despre cît de nuanţate şi complexe sînt, de fapt, lucrurile nu-i va face decît să vocifereze cu şi mai multe certitudini.