Definiţia ei este dată de Art. 112 alin 2 din Constituţie: "Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări."

Articolul nu spune practic mai nimic, dar ceea ce ştim cu toţii este faptul că la nivel constituţional, deşi parlamentul poate, prin moţiunea de cenzură, să demită un guvern întreg, nu are posibilitatea de a demite un singur membru al guvernului printr-o moţiune.

Şi uite aşa, pe fir înapoi, am ajuns la decizia Curţii Constituţionale nr 148/2007 în care se face o discuţie cu privire la efectele unei moţiuni simple, pornind de la constituţionalitatea Regulamentului Senatului, care prevede că  moţiunile simple „sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate.”

Şi, ne spune Curtea în întelepciunea ei aşa: „Prin moţiunea simplă s-a pus la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient  de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia. Moţiunea simplă are, însă, efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică. Aşadar, lipsa unui asemenea efect juridic a moţiunii simple nu atrage consecinţa anihilării efectelor sale politice, deoarece, în situaţia în care executivul ignoră moţiunea simplă, cele două Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moţiunea de cenzură."
În traducere din decizia CCR: introducerea în moţiunea simplă a unei cereri privitoare la demiterea unui membru al Guvernului nu creează nicio obligaţie pentru Guvern, prim-ministru sau alte persoane. Parlamentul cere, dar Guvernul nu este ţinut să execute pentru că nici Constituţia şi nici vreo altă lege nu prevede încetarea funcţiei a unui membru al Guvernului prin revocarea obligatorie pe baza unei moţiuni simple.

Doctrina argumentează soluţia dată de Curte( aceea că adoptarea moţiunii simple nu implică şi obligaţia demiterii unui membru al Guvernului) spunând că poate apărea situaţia în care se depune o moţiune simplă cu acelaşi conţinut la ambele camere ale Parlamentului. Inţeleg că în 1996 a fost o asemenea situaţie, când o moţiune simplă referitoare la criza de energie a fost depusă la ambele Camere al Parlamentului. La o distanţă de nici o săptămână, aceeaşi moţiune a fost întâi respinsă de Senat şi apoi aprobată de Camera Deputaţilor. E memorabilă poziţia unuia dintre deputaţi, exprimată în timpul dezbaterilor: „ Parlamentul în înţelepciunea sa a luat astăzi două decizii istorice.(..) Nu ştiu ce va înţelege opinia publică din această chestiune, dar iată că se dovedeşte că ceea ce am spus e corect. Astfel, opoziţia după părerea mea, sau cei care au semnat acest text au greşit.(..)  pentru că, evident, este foarte greu pentru Guvern în această situaţie să decidă cum să acţioneze, în baza hotărârii Senatului sau în baza hotărârii Camerei?”  E clar că exemplul este unul excepţional pentru că Parlamentul din 1996, din timpul acestui eveniment, era abia al doilea mandat legislativ postdecembrist, constituit în lipsa unui partid majoritar prin asocierea mai multor partide, fără însă ca asocierea să se regăsească şi în coaliţia de guvernare. Aveam deci de a face cu un Parlament fără experienţă, într-o perioadă tulbure. În zilele noastre, cred ca opoziţia, oricare ar fi ea, va fi destul de inspirată încât să introducă o moţiune simplă la acea Cameră unde are asigurată majoritate, deci şansa ca moţiunea să treacă în concret.

Aceeaşi decizie a CCR la care m-am referit deja, aminteşte şi de existenţa moţiunii individuale de cenzură, care nu există în Constituţia noastră,  moţiune care are avea ca efect pierderea calităţii de ministru doar de către cel considerat responsabil.  Am constatat că şi la revizuirea din 2003 a fost propus un amendament prin care se propunea ca moţiunea de cenzură să aibă ca obiect şi retragerea încrederii unui membru al Guvernului, însă acesta a fost respins.

În momentul în care s-au reglementat moţiunile în Constituţie s-a mers pe raţionamentul: am moţiune simplă, îi propun primului-ministru să iniţieze procedura de propunere a revocării din funcţie a respectivului ministru de către şefului statului (fără ca propunerea să aiba efecte obligatorii). Dacă nu se ia masura pe care mi-o doresc, singura soluţie este moţiunea de cenzură. Aici foarte interesant ce spunea profesorul Iorgovan : „ concluzia firească ar fi aceea că pentru greşeala unui membru al său, Guvernul poate fi demis în întregime în măsura în care această greşeală afectează întreaga echipă guvernamentală căci Guvernul nu poate acţiona decât ca un tot, altfel coeziunea şi coerenţa de care depinde eficienţa politicii sale ar fi compromise.” Aici remarc şi paradoxul: ministrul poate fi revocat de preşedinte prin remaniere la propunerea primului-ministru, dar nu poate fi demis şi de Parlament care i-a dat de fapt votul de încredere. E perfect adevărată opinia profesului Iorgovan că un Guvern trebuie să funcţioneze ca un tot unitar şi în măsura în care activitatea unuia dintre miniştri afectează întreaga echipă trebuie demis tot Guvernul. Dar ce fac dacă un singur ministru are o activitate deficitară, iar în restul Guvernului totul merge ca pe roate? :)

Răspunsul din prezent: pentru a înlătura din Guvern un ministru a cărui activitate e catastrofa, dacă primul-ministru refuză să propună revocarea, trebuie înlăturat tot Guvernul ! Ministrul care ştie că este susţinut de primul-ministru, va putea ignora observaţiile făcute de parlamentari în moţiunea simplă pentru că procedura moţiunii de cenzură se finalizează în foarte puţine cazuri.

În acest context, PNL crede că moţiunea simplă ar trebui să preia efectele acelei moţiuni individuale de cenzură despre care aminteam, pentru că la momentul acesta este penibil exerciţiul dezbaterii unei moţiuni simple: parlamentarii vin, se ceartă între ei, se folosesc de prilej pentru a plăti poliţe, iar rezultatul lipseşte de cele mai multe ori.

Dacă tot discutăm de revizuirea Constituţiei, parcă e păcat să nu întărim un pic rolul de control pe care Parlamentul îl are asupra Guvernului, să îl obligăm pe ministru să coboare de la acea înălţime la care se află, să coboare printre parlamentari şi să comunice cu cei care susţin Guvernul, să explice.

Doar ca în mod clar celor care sunt sau vizează o carieră în executiv sigur nu o să le placă deloc ideea :)

Preluat şi pe  http://www.alinagorghiu.ro