Despre Mihai Voinea am reuşit să aflu că e născut în anul 1985. Cristian Delcea nu cred să aibă nici el mai mult de 35-37 de ani. Aceasta înseamnă că înainte de 22 decembrie 1989 erau fie Şoimi ai Patriei, fie pionieri şi, probabil, că mergeau şi ei disciplinaţi, încolonaţi obligatoriu la manifestările menite să-l preaslăvească pe Conducătorul iubit, pe Eroul între eroi, pe Geniul Carpaţilor. Mai ţineţi minte? Omagiul ţării conducătorului iubit. Aşa cum făceau copiii care apar în primele secvenţe ale documentarului. Imediat după cele în care vedem cu ce lehamite un grup de muncitori pregăteau în vederea aninării  un imens tablou al Tovarăşului.

Nu ştiu când au auzit pentru întâia oară, nu ştiu nici când au început să înţeleagă Mihai Voinea şi Cristian Delcea cuvântul democraţie. De asemenea, habar nu am nici dacă respectivii au citit ori au auzit susţinerile din cartea Şocul civilizaţiilor potrivit cărora democraţiei îi va fi ceva mai greu să se impună în România post-revoluţionară având în vedere slaba experienţă  anterioară a ţării în domeniu.  Ştiu că filmul arată cât de reticenţi au fost românii la primele manifestări adevărate de democraţie, de modernizare şi europenizare. Le-au fost de ajuns câţiva bani în plus, câteva turcisme şi supralicitarea poveştii cu apărarea sărăciei, a nevoilor şi a neamului. 

Clar  îmi mai e un  lucru. Cristian Delcea şi Mihai Voinea au petrecut mii de ore în sălile de proiecţie. Au văzut o cantitate imensă de istorie înmagazinată pe peliculă cinematografică sau de televiziune  şi, probabil, că au fost şocaţi de cât de contradictoriu, de imprevizibil a fost tot ceea ce li s-a întâmplat românilor după 1989. Zilele fericite la care spera şi pe care le anunţa actorul Ion Caramitru într-una dintre apariţiile sale televizate din Decembrie 1989 lăsau impresia  că se apropie pentru ca imediat totul să sufere o amânare. În cei 30 de ani de la Revoluţie, istoria contemporană a României a dat în repetate rânduri semne a fi fost croită pe principiul un pas înainte, doi paşi înapoi. Aşa a fost în mai 1990, în noiembrie 1996, în toamna anului 2004.

Îndată după alegerile parlamentare din decembrie 2016 au apărut semne că ceva se schimbă, însă deloc în bine. Au rămas numai cei doi paşi înapoi, iar cel înainte era suspendat de un regim care spera că se va menţine, că se va eterniza  la putere refuzând orice întrebare, dând însă în schimb bani contra democraţie.

Mihai Voinea şi Cristian Delcea au vrut să îşi explice în primul rând lor mişcările acestui bizar mecanism istoric. Le-au cerut să comenteze evenimentele din secvenţele filmate unor martori, ori chiar făcători de istorie. Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Theodor Stolojan, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Victor Ponta, Cristian Tudor Popescu, Andreea Esca,  Vlad Petreanu... O altă serie de viziuni contradictorii. Acolo unde unii vedeau binele, alţii vedeau răul. Totul e cum nu se poate mai normal şi în specificul condiţiei de martor despre care a vorbit într-o carte celebră Tzvetan Todorov.

Mihai Voinea şi Cristian Delcea au scris şi un comentariu, Cel mai adesea respectând gradul zero al scriiturii sau modelul neimplicării subiective specific jurnalismului anglo-saxon. Se întâmplă însă ca pe alocuri să intervină şi atitudinea polemică. Văd în ea replica unor jurnalişti tineri la cât de mult au fost prostiţi, minţiţi, duşi cu zăhărelul românii în cei 30 de ani, mult prea mulţi de aşa-zisă  democraţie.

Mihai Voinea şi Cristian Delcea au realizat o excelentă recapitulare  a faptelor. Nouă ne revine misiunea de a o înţelege. Şi, cum se spune, de a trage învăţăminte.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro  şi pe blogurile adevarul.ro