Ce vedem acum în multe ţări ale lumii, respectiv radicalizarea discursului public intern şi extern, proteste, scandaluri, conflicte interne sângeroase, poluare accelerată, exploatarea resurselor naturale fără discernământ, sărăcie extremă, bogăţie extremă etc., nu reprezintă nimic altceva decât incapacitatea elitelor – nu numai a politicienilor – de a defini corect idealurile şi interesele ţării respective.
 
Globalizarea – inevitabilă într-o lume accelerată de tehnologie – a complicat şi mai mult ecuaţia. Ceea ce au făcut liderii lumii, după 1945, odată cu fondarea sistemului Naţiunilor Unite, a fost să recunoască faptul că omenirea se confruntă cu ameninţări globale (război, privarea de libertăţi şi de drepturi fundamentale, foamete, boli, poluare, pierderea patrimoniului cultural etc.), care necesită abordări globale. Dar, chiar şi la acest nivel, incapacitatea de a ţine în echilibru raportul dintre idealuri (o lume fără conflicte armate, cu o populaţie sănătoasă şi educată, care să trăiască liber pe o planetă verde, nepoluată) şi interesele particulare ale unor state (acumularea de resurse şi de putere, cu orice mijloace) a făcut ca tabloul lumii să nu arate cu mult diferit de ceea ce aveam înainte de instaurarea actualului sistem global multilateral, a cărui fundaţie este reprezentată de ONU, cu agenţiile sale specializate. Mulţi dau vina pe modelul de guvernanţă globală, când de fapt problema rezidă în incapacitatea unor state membre de a respecta angajamentele făcute.
 
Educaţia, ştiinţa şi accesul liber la informaţii ar trebui să ne ajute să definim mai bine idealurile, să identificăm pericolele, să ştim ce vrem şi să dorim să colaborăm mai eficient unii cu alţii, pe fiecare palier în parte, de la nivel local, până la cel multilateral/global. Faptele infirmă această afirmaţie în suficient de multe cazuri. Studiile sociologilor – cam de peste tot din lume – ne spun că acest secol poate fi uşor definit ca secolul individualismului, iar politicienii par să aibă un deficit cronic de idei şi vocabular, deoarece folosesc cu predilecţie un singur cuvânt în discursurile lor politice – „FIRST” – asociat cu numele ţării lor („America First!”; „UK First!”; „Brazilia First!”; „Italia First!”; „Ungaria First!” etc.).
 
Evident, acestea nu sunt semnele unei lumi responsabile, iar ingredientele conflictului, pe scară largă, sunt deja prezente în ADN-ul social, devenit global cu ajutorul canalelor de comunicare în masă, aşa cum bine sublinia filosoful de origine canadiană Marshall McLuhan, în celebra sa teorie privind rolul media în definirea comportamentului social, dezvoltată în urmă cu 60 de ani.
 
Din acest punct, revenirea la normalitate – definesc aici „normalitatea” ca procesul prin care actorii sociali, politici, economici, academici, culturali conlucrează pentru a găsi soluţii sustenabile la provocările statale/globale – nu poate fi făcută decât de elitele fiecărei societăţi şi ale fiecărui domeniu în parte.
Dar ce este o „elită”?
 
Iar întrebarea pe care o pun nu are legătură cu incapacitatea de a consulta un dicţionar sau de a urmări dinamica acestui concept, de la Platon şi Socrate, la Gabriel Tarde, Vilfredo Pareto sau John Dewey, ci cu deturnarea semnificaţiei unor termeni, prin abuzarea lor, respectiv prin utilizarea greşită, în mod deliberat sau nu, pe un interval lung de timp, de către un număr din ce în ce mai mare de oameni, fără să existe reacţii din partea societăţii academice de corectare a acestei greşeli. Astfel, dacă în urmă cu mai multe decenii „elită” însemna, în primul rând, „ce este mai bun”, acum, ca urmare a unui proces gradual de deformare semantică, determinat – şi în acest caz – de comunicarea de masă, „elită” a ajuns să însemne, în primul rând, „ce este mai vizibil” sau, şi mai grav, „ce este mai zgomotos”.
 
Aşa a apărut un nou produs, un nou actor social, – un fel de „fake-elite” sau „elite confecţionate/kitsch” –, fără să existe garanţia calităţii procesului de fabricaţie, produs pe care-l găsim în toate domeniile şi peste tot în lume.
 
Pentru că tot suntem în pandemie, să începem cu medicina. Cu ani în urmă, era o chestiune de bun simţ elementar ca directorul de spital să fie unul dintre cei mai buni medici, recunoscut ca atare de colegi, dar şi de către pacienţi. Acum, „managerii” de spital, unii dintre ei fără studii medicale, dar specialişti în pompe funebre, au devenit, pe baza unei simple nominalizări politice, membri ai „elitei medicale”.
 
Domeniul academic, nici el nu a rămas neafectat. Pe vremuri, a fi profesor universitar era una dintre cele mai apreciate şi respectate meserii. Nimeni nu-şi punea problema că ai fi putut să ajungi în această poziţie prin fraudă (plagiat, de exemplu), sau folosind proptele politice. De asemenea, nimeni nu ar fi conceput ca un academic să trădeze adevărul ştiinţific pentru a-şi satisface interesele personale (economice, politice etc.). Cât despre conducerea universităţilor sau institutelor de cercetare, era o lege sacră ca această poziţie să fie acordată, în urma unei abordări colegiale, celui mai bun coleg academic dintre academici. Azi, atât în România, dar şi la nivel european/mondial (a se vedea, de exemplu, recenta situaţie de la Colegiul European de la Bruges), avem rectori care, academic, se califică la nivel de student masterand (fără doctorat, fără lucrări ştiinţifice, fără titluri academice), dar care, cu toate acestea, pe baza unui sprijin politic bine articulat şi prin vicierea procedurilor legale, conduc universităţi.
 
Domeniul academic – prin lipsa reacţiei elitelor – a ajuns să se confrunte şi cu un alt fenomen: adevărul ştiinţific „decretat” politic. Am văzut acest lucru, din păcate, în SUA, în Rusia, în Ungaria sau în România, pe subiecte legate de sănătate publică – Covid-19 – sau pe teme legate de programa şcolară, care au determinat rescrierea manualelor de biologie sau de istorie, pe problematica evoluţionismului ştiinţific, a rolului şi semnificaţiei religiei în dinamica socială, a rolului şi drepturilor minorităţilor, pentru a da numai câteva exemple de teme care au fost „clarificate” politic şi nu ştiinţific.
 
În cultură sau în media, lucrurile nu diferă prea mult. Atât cultura, cât şi presa profesionistă au ajuns să fie dependente de standarde administrative, financiare şi juridice, care inhibă libera exprimare, de teama reorganizărilor şi restructurărilor finalizate cu concedieri. În aceste condiţii, „scena” este transferată nu la persoanele cele mai talentate, ci la cele mai „eficiente”, care, încet, încet, prin expunere mediatică prelungită, devin „repere sociale”.
 
Lista este mai lungă şi poate continua cu diplomaţii non-diplomaţi, economiştii non-economişti şi analiştii polivalenţi, care exprimă opinii „pertinente” pe orice temă. Până şi în domeniul aviaţiei am ajuns să avem implantaţi „specialişti la sol” în orice, mai puţin în aviaţie.
 
Nu în ultimul rând, avem şi categoria „elitelor politice”. Cu ani în urmă, regula succesului în politică era seriozitatea dublată de o pregătire temeinică. Azi, dacă ne uităm la anumiţi lideri ai lumii, tragem concluzia că regula de bază a devenit neseriozitatea dublată de o superficialitate cronică. Aşa s-a ajuns la BREXIT, aşa s-a ajuns la explozia unor conflicte etnice şi religioase considerate închise, la negarea evidenţelor ştiinţifice, ca de exemplu încălzirea globală sau gravitatea pandemiei determinate de Covid-19, aşa s-a ajuns la punerea sub semnul întrebării a diferitelor forme de colaborare statale, pentru a trata urgenţele omenirii.
 
Dacă facem o analiză atentă a parcursului „elitelor surogat”, vom constata că acestea au ajuns să conducă lumea mult mai simplu decât ne-am fi imaginat: nu în urma unor confruntări cu „elitele veritabile”, sub umbrela regulilor democratice, ci prin simplul abandon al celor care au fost pregătiţi să servească interesul public. Elitele s-au retras din lupta politică, considerând-o prea murdară pentru conştiinţa lor curată. S-au lăsat conduşi în universităţi de „administratori” pentru că un intelectual nu se ocupă cu subiecte birocratice – Umberto Eco ar fi avut o altă părere, el considerând că adevăratul om de ştiinţă este cel care stă tot timpul în mijlocul oamenilor şi nu ascuns în bibliotecă. S-au lăsat conduşi de non-medici în spitale pentru că medicii s-au amăgit că în acest fel vor petrece mai mult timp cu pacienţii, în sala de operaţie sau în cabinetele de tratament. Iar lista cedărilor este lungă.
 
De fapt, toţi profesioniştii, toţi cei care şi-au dedicat tinereţea şi viaţa unui domeniu sau altul, dar care au ales confortul profesional în locul bătăliei democratice pentru valorile profesiei, au încercat să găsească o scuză pentru fuga lor, iar acum se uită îngroziţi la lumea care a răsărit în absenţa lor: idealurile şi interesele societăţilor de ieri au fost înlocuite cu ego-ul supradimensionat al „noilor elite”. Binele comun a devenit o anexă, iar simpla enunţare publică, o blasfemie.
 
Dar să revenim la clasici, care, de multe ori, au ştiut să surprindă problemele sociale mai bine decât o facem noi astăzi. Astfel, Platon spunea în Republica: „Cât timp filosofii nu vor fi regi în cetate […], nu vor cunoaşte zăbavă […] nici relele din cetate, nici, m-aş teme, cele ale rasei umane”.