Disproporţia este evidentă, şi nu intră în aritmetica obişnuită. De aici şi greutatea închiderii bugetului pe 2020, al cărui proiect întârzie să apară, deşi suntem în 9 decembrie.

Înaintea alegerilor prezidenţiale, şi preşedintele Iohannis, şi Orban, şi PNL anunţau că nu vor tăia nimic din creşterile de pensii şi de salarii. Deşi, mai bine tăceau. Dacă bugetul de anul acesta este praf, se închide cu un deficit de 4,4%, după doar patru luni de aplicare a măririi pensiilor la 1 septembrie, cum va arăta în 2020, mai ales după mărirea absolut aberantă a pensiilor cu 40%? Nimeni nu spune că nu era necesară această mărire. Dar ea se aplică la 5,2 milioane de pensionari, într-un procent absolut nerealist pentru economia românească, nu la câteva sute de mii de bugetari.  Una este dorinţa, alta este putinţa. Foarte mulţi specialişti şi nespecialişti şi-au dat seama imediat de disproporţia uriaşă dintre posibilităţile bugetului şi promisiunile electoraliste. Era o chestie de artimetica elementară. Iohannis, Orban, PNL nu şi-au dat seama? Sau a contat mai mult partea electorală, dorinţa de a câştiga alegerile. Doar că după alegeri vine scadenţa. Care trebuie plătită de cei care au ignorat realităţile financiare şi bugetare. Exact ca ăn 2010.

Câţi bani trebuie pentru plata pensiilor în anii ce vin?

Conform calculelor specialiştilor, deficitul la pensii va fi în 2020- 25 miliarde de lei, în 2021-51 miliarde de lei, în 2022-82 miliarde de lei În total,  în condiţiile unui buget total, anual, de 240-250 miliarde lei. În termeni de procente din PIB, aplicarea legii pensiilor înseamnă cheltuieli bugetare suplimentare, faţă de anul acesta, cu 0,7% din PIB, anul viitor, cu 2,7% din PIB, în anul 2021 şi cu 3,7% din PIB, în anul 2022. Cine poate crede că veniturile bugetare vor fi capable să acopere aceste majorări şi, în plus, să nu depăşim deficitul de 3% din PIB, convenit în tratatul de la Maastricht? Să nu fi realizat preşedintele Iohannis şi Orban aceste proporţii? Puţin probabil. Dar, aşa cum se întâmplă în politica dâmboviţeană, interesele electorale bat realităţile economice şi bugetare.

Nici măcar întâmplările din 2009-2010 n-au fost o lecţie pentru actualii guvernanţi. Repetă aceeaşi eroare, la milimetru. România a fost la un pas să intre în incapacitate de plată, şi doar sacrificiul cu tăierea a 25% din salariile bugetare ne-a salvat. Cu ce consecinţe, se ştie.

Partea bună este că, constrânsă de situaţia bugetară, actuala guvernare trece la reduceri drastice ale cheltuielilor de funcţionare a statului, sub ameninţarea unor deficite bugetare descalificante în ochii partenerilor din UE. Că nu vor fi suficiente, mie mi se pare evident, dintr-o artimetica elementară.

Mai grav. Deficitele trebuie acoperite din împrumuturi. Şi dacă, aşa cum s-a întâmplat în 2010, creditorii vor aprecia că România nu este capabilă să returneze banii împrumutaţi, şi ridică dobânzile la cer? Ce mai face România? Guvernanţii să studieze situaţia Greciei, care trage şi acum de o datorie de 340 miliarde de euro. Nu se ştie când şi cum o va plăti. Împrumuturile  au fost obţinute prin minciună, prin ascunderea deficitelor bugetare. Dar şi creditorii, când s-au fript odată cu Grecia, acum suflă şi în iaurt. Şi Orlando Teodorovici visa la  idea că doar el ştie să închidă bugetul pe 2020, prin „hocul-pocus”, şi şmecherii aritmetice. Care să păcălească… pe cine?

Iar faptul că suntem cu datoria sub cei 60% din PIB, înscrisă in tratatele cu UE, nu ne ajuta prea mult. Ne ducem peste acest procent în câţiva ani de aplicare a  legii pensiilor. Asta dacă se găsesc creditori care să ne împrumute.

Vedem cum cursul de schimb  o ia razna. Grecia nu avea un curs de schimb,  era în zona euro, îi lispsea acest seismograf sensibil  al stării economiei. Multe bănci mari din UE aveau o expunere mare pe Grecia, şi asta a salvat-o de la incapacitate de plată. Pe noi nu ne salvează nimeni.

În concluzie

Este cu totul surprinzător cum actualii guvernanţi şi preşedintele Iohannis nu realizează că promisiunile electorale şi constrângerile bugetare se bat cap în cap. Nu pot fi împăcate, „neam”. Ce vor alege? Ori o evaluare cinstită a situaţiei moştenite, cu riscurile electorale posibile, ori minciunile cuprinse de promisiunile electorale, că vor aplica întocmai aberantele legi ale salarizării şi pensiilor, moştenite de la PSD. Personal aş miza pe maturitatea politică a societăţii, dovedită la ultimele alegeri, şi aş apela la prima variantă.