2024 este următorul an electoral. Un an în care vom avea alegeri locale, parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale. Asta înseamnă în mod normal, dispariţia, cel puţin atunci, a speciei numită candidatul de profesie.

2020 a fost ultimul an ale cărui alegeri au fost influenţate direct de celelalte. Este un drum sinuos pentru care clasa politică românească nu a fost pregătită, drum început înaintea anului electoral 2004. Premierul, imaginându-se, prin 2003, deja că în 2004 se va muta de la Palatul Victoria, la Palatul Cotroceni, a dorit mandat prezidenţial de 5 ani, decalându-se alegerile prezidenţiale de cele locale şi parlamentare. Evident, se spera atunci că vom ajunge să avem şi alegeri europarlamentare, când am fi intrat oficial în UE. Această modificare introdusă în Constituţie a deschis şirul instabilităţilor politice. Unele alegeri au început să depindă de altele, sub aspectul deciziilor şi combinaţiilor politice.

Alegerile din 2008 i-au făcut pe politicieni să aştepte 2009, când erau alegerile prezidenţiale. Din 2009, până în 2012, au fost lupte de poziţii, au fost făcute alianţe care să ţină până la prezidenţialele din 2014. De atunci şi până la parlamentarele din 2016, politicienii s-a luptat pentru ca Preşedintele şi Parlamentul să fie rezultatul aceleiaşi majorităţi.

Tragedia de la Colectiv din 2015, a dus la un guvern de conjuctură, care să stea până în 2016, când lupta redevenea serioasă (erau alegeri locale şi parlamentare). Numai că nici după 2016, Palatul Cotroceni nu a făcut pace cu Palatul Victoria.

În 2019 urmau alegerile europarlamentare şi alegerile prezidenţiale. Lupta a continuat, Guvernul din 2016 a căzut, Parlamentul din 2016 a pus Guvernul din 2019, după ce în 2019, opozanţii Guvernului au câştigat alegerile europarlamentare.

În 2020, Premierul din 2019 şi-a depus mandatul, a doua zi după alegerile parlamentare, deşi alegerile locale din septembrie fuseseră de succes pentru Guvern.

Vedeţi că am evitat să dau nume de persoane şi partide. Reiau ce am spus în articolul trecut, că nu vedem decât partidul unic, FSN, conducând prin ramurile sale. Am menţionat doar termenii de alegeri şi de criză. Am văzut că în scurtele ”perioade de tranziţie” între diferitele tipuri de alegeri, politicienii au trebuit să îşi asume mai multe tipuri de candidatură.

Mereu am spus că mi-aş fi dorit să văd politicieni de nivel ”local”, ”naţional”, ”european”. Din păcate, în 31 de ani  trecuţi din Decembrie 1989, am văzut că primarul dintr-un sat sau dintr-un oraş, ales la un rând de alegeri, la alegerile următoare se visa parlamentar. Ajuns parlamentar, ori devenea ministru, ori vâna vreo poziţie cheie în vreo comisie. La următoarele alegeri locale, se întorcea la Primărie, câştiga, dar după aceea, voind să aibă imunitate, fugea iar la Parlament. Adică, în decurs de şase luni, promitea două seturi de lucruri diferite, la acelaşi electorat. Oare când minţea şi când spunea adevărul? Pe care alegători i-a respectat şi pe care i-a minţit? După 2009, am văzut primari care visau să fie europarlamentari, dar şi europarlamentari care visau să fie primari. Cel mult, un primar, fost parlamentar sau un parlamentar fost primar ”se retrăgea”, ca un baron pe moşia sa, la preşedinţia vreunui Consiliu Judeţean. Asta dacă acesta nu voia să fie europarlamentar sau parlamentar, sau ministru sau şef sau membru prin cine ştie ce Consiliu de Administraţie bănos.

În 2019, preşedinţii de Consilii Judeţene au fost aleşi prin vot ca şi primarii. Ar fi fost firesc să văd cum primarii ar fi fost bine să se orienteze cel mult spre Consilii Judeţene, iar cei de la Consilii Judeţene să meargă spre primării sau spre posturi de Prefecţi. Parlamentarii şi europarlamentarii ar fi fost bine să rămână în aceste medii instituţionale, să se orienteze fie spre posturi guvernamentale sau diplomatice.

Încă nu avem creat respectul pentru ”Primarul”, ”Preşedintele Consiliului Judeţean”, ”Prefectul”, ”Ministrul”,  ”Deputatul”, ”Senatorul”, ”Eurodeputatul”. Nu îl avem creat nu pentru că am fi noi lipsiţi de respect, ci pentru că foarte mulţi dintre vremelnicii lor ocupanţi au fost cei ce au pretins respect, dar nu şi-au respectat statutul sau funcţia.

Există într-o democraţie sănătoasă ”politicianul ” de profesie. Adică acela care face perfomanţă fie în administraţie, locală sau centrală, fie în Parlament, fie în Guvern, fie în Parlamentul European.

Din 2004 şi până în 2020, timp de 16 ani, adică timp de patru cicluri electorale pentru administraţiile locale, judeţene, pentru parlamentari şi trei cicluri prezidenţiale şi europarlamentare (din 2007, până în 2009, am avut europarlamentari desemnaţi de partidele parlamentare până în 2009), nu am văzut decât politicieni care alergau după ”trenuri ” electorale. Când să construiască ei spitalele promise, autostrăzile desenate pe hârtiile electorale, când să evite ei ”infringementul” Comisiei Europene, când preocuparea lor, de cum se aşezau pe un scaun era să se aşeze pe următorul? Despre ce continuitate a proiectelor să vorbeşti? Nu suntem, mulţi dintre noi, născuţi alaltăieri, am trăit aceşti 16 ani şi pe cei de dinainte, ştim că în patru-cinci ani abia ridici construcţia unui spital ”la roşu”, abia măsori, planifici traseul şi faci substructura unei autostrăzi cu necesarul de materiale, oameni, utilaje. Abia în alţi patru ani finalizezi, asta dacă munceşti şi te dedici acestui obiectiv.

Ca parlamentar şi ca europarlamentar, abia ai timp să intri în jocul politic, în mersul treburilor şi apoi, tu laşi masa de lucru, locul din banca sălii de plen pentru a ajunge într-un birou de primar?  

Oare cum crezi ca alegător că primarul tău proaspăt posesor de diagonală tricoloră va face ce ţi-a promis, dacă după şase luni la Primărie, îţi cere să-l votezi în Parlament?  Ce crezi că va face dacă din Parlament te trezeşti cu el că a ajuns Ministru? Sau ce te faci tu, alegător dacă ţi-ai spus speranţele într-un europarlamentar sau parlamentar şi vezi că vrea să te lase baltă la Bucureşti, Bruxelles, Strasbourg unde l-ai trimis pentru a ajunge primar?

Anul 2024, la care am făcut referire în titlu va fi nolens-volens anul în care sper să avem politicieni specializaţi, să avem oameni politici în adevăratul înţeles al cuvântului. Sper să putem avea de ales primari, preşedinţi de consilii judeţene, parlamentari, europarlamentari, dintre cei mai buni candidaţi oferiţi de partide sau dintre independenţi.

Viitorii candidaţi vor trebui să aleagă una din aceste direcţii, fiindcă toate alegerile vor fi într-un an, mai exact în a doua parte a anului 2024, începând din luna mai, până în decembrie. Alegerile prezidenţiale vor fi şi ele în acelaşi an, deci, unul din punctele de sprijin al goanei după majorităţi, alianţe şi candidaturi va lipsi.

În 2019, s-a agitat şi spectrul alegerilor anticipate, numai că pandemia de COVID-19 şi teama unora de a nu-şi pierde posturile din Parlament au făcut ca acestea să nu aibă loc. Nu exclud că începând din 2020, s-ar putea să avem alegeri anticipate. Practic, ieri, niciun partid nu a câştigat alegerile.  Nu voi analiza doctrinar, ideologic, din punct de vedere al liderilor, niciunul din partidele care au concurat ieri. Nici pe cele care au câştigat, nici pe cele care au  pierdut. Nu voi spune nici despre cine a râs sau a plâns azi. A fost cea mai slabă prezenţă la vot începând din 2000 încoace. 30%, 25%, 12%, 9%, 5% din mai puţin de 30% - procentul votanţilor, înseamnă că o majoritate de 51% care ar face noul Guvern al României după 21 decembrie 2020, nu ar reprezenta decât puţin peste 2.500.000 votanţi români. Adică aproape cât populaţia Bucureştiului.

Vă daţi seama că sondajele ulterioare care vor oferi imaginea încrederii noului Guvern (mă abţin să estimez din cine va fi format, vă las să presupuneţi fiecare, deşi sunt sigur că veţi bănui ce partide îl vor forma, eu rămân consecvent ideii că suntem conduşi de ”partidul unic”) vor face să scadă şi mai mult încrederea, o dată cu scăderea intenţiei de vot, în raport cu procentele îngrijorător de mici de la ultimele alegeri.

Este nevoie de o reformă a legislaţiei electorale, este nevoie ca tot mai mulţi români să aibă posibilitatea de a concura electoral. Actuala legislaţie permite acest lucru partidelor mari, care se ascund după sute de mii de semnături, semnături care nu se regăsesc în voturile exprimate. Oare, când candidezi, ai sute de mii de votanţi, unde s-au dus acei susţinători dacă, la vot, nu i-ai mai avut? Mulţi oameni competenţi care poate au ceva de spus nu se încumetă să candideze, fiindcă nu au timp să alerge după acele semnături, care, legal, nu reprezintă nimic, de vreme ce nu se traduc în voturi exprimate în sprijinul partidului care s-a înscris la candidatură cu aceste semnături.

Se spunea, în primii ani, după Decembrie 1989, că PCR a avut circa 3 milioane de membri în momentul când a pierdut puterea. Deşi partidul şi statul se identificau, în discursul public şi politic oficial cu poporul, circa 3 milioane de membri de partid aveau sarcina să fie mai altfel decât alţii, adică să voteze, să menţină ideea consultărilor şi competiţiei. La 31 de ani de atunci, noul Guvern va fi susţinut de voturile a puţin peste 2,5 milioane de români. Deci, după 31 de ani de democraţie, reprezentarea în voturi a unui guvern democratic în România membră a Uniunii Europene este mai mică decât înainte de 1989.

Îmi vine în minte ideea unui banc celebru. Nikita S. Hrusciov a vizitat în 1959  SUA. Bancul sună cam aşa: N.S. Hruşciov l-a întâlnit acolo pe Aleksandr Kerenski, liderul primului guvern revoluţionar din timpul Revoluţiei din 1917, căzut după contrarevoluţia lui Troţki şi Vladimir Ilici Lenin şi plecat în SUA.

- ”Nikita Sergheevici”, spune Kerenski, ”putem vorbi ruseşte?”

- ”Da!

- Am auzit că nu mai e Ţarul, dar că tot unul mare şi tare e la Moscova.

- Da, spune Hrusciov.

- Am auzit că nu mai sunt mujici şi moşii (ţăranii aserviţi se numeau mujici, şerbii şi iobagii de la noi), dar că sunt kolhoznici şi kolhozuri.

- E adevărat!” spune Hrusciov.

- Am auzit că Maica Rusia se numeşte altfel, dar tot mare putere este!

- E adevărat!” spune Hrusciov.

- ”Înainte de 1917, se făcea vodka Stolichnaia, de 38 de grade. Se mai face?

- Se face vodka Stolichnaia”, spune Hrusciov, ”dar nu mai are 38 de grade, are numai 36,5 aproximativ”.

- ”Auzi, tovarăşe Hrusciov, acum aşa ca de la un bătrân revoluţionar la un bătrân activist comunist, fii sincer, dacă după 42 de ani de la Revoluţie, numai vodka se face mai slabă, oare a meritat să facem ditamai Revoluţia!?”

Acesta este un banc şi trebuie tratat ca atare. Desigur că în 31 de ani s-au schimbat multe, ar fi absurd să spunem că Revoluţia nu a fost necesară, dar oare, am reuşit să fim suficient de democraţi?

Deşi Sfântul Nicolae a fost ieri, îmi permit să urez tuturor sărbătoriţilor de ieri un sincer ”La Mulţi Ani!” şi să Dea Dumnezeu să fie bine şi să fie linişte!