Le recunosc candidaţilor dreptul de a-şi stabili propriile tactici, astfel încât să-şi maximizeze şansele de a câştiga. Iar refuzul candidaţilor mai bine plasaţi de a angaja dezbateri cu cei mai puţin norocoşi face parte din acest arsenal de tactici. Dar un preşedinte la final de mandat, care încearcă să mai obţină unul, ar trebui să găsească o cale, o altă cale, de a prezenta naţiunii bilanţul: ce a făcut, ce nu a făcut şi - mai ales - de ce.

Una peste alta, Klaus Iohannis nu a fost un preşedinte rău, mai ales prin comparaţie cu guvernele şi majorităţile parlamentare cu care a fost nevoit să coabiteze. Reproşurile care îi vin dinspre stânga sunt previzibile şi, în marea lor majoritate, neserioase. Reproşurile care îi vin dinspre dreapta sunt, unele cel puţin, mai degrabă derizorii: trimiterea ca ambasador la Londra a lui Dan Mihalache, acceptarea ca premier a Vioricăi Dăncilă, lipsa de apetit pentru interviuri în presa naţională, reacţia târzie la evenimente etc.

Dar măcar din respect pentru cei care l-au votat şi pentru cei care urmează să-l voteze, unele dintre acţiunile, inacţiunile sau tăcerile sale parcă cer minime explicaţii din partea lui Klaus Iohannis.

1. Alegerea primarilor într-un singur tur. La începutul lui 2015, în prima sa adresare către Parlament, Klaus Iohannis a declarat: „Poate ar trebui să ne mai gândim dacă alegerea primarilor într-un singur tur este o idee bună”. Evident că e o idee proastă. Un primar ales cu 30% nu are cum să fie reprezentativ pentru cetăţenii unei comunităţi, din simplul motiv că ceilalţi 70% nu l-au vrut primar. Dar şase luni mai târziu, domnul Iohannis promulga fără obiecţii legea care păstra alegerea primarilor într-un singur tur, votată cu o largă majoritate PSD-PNL. Preşedintele s-a rezumat să spună doar atât: „Parlamentul a hotărât cu o largă majoritate să lase această chestiune neschimbată şi mi se pare o opţiune care poate fi promulgată”. A fost un moment în care preşedintele a abdicat clar de la rolul său de a-i reprezenta pe cetăţeni, preferând să-i reprezinte pe politicenii interesaţi de manipularea procesului electoral în interes de partid.

2. Deprivarea de atribuţii a funcţiei prezidenţiale. Conştient, pe bună dreptate, că PSD nu are nicio şansă în viitorul previzibil să câştige fotoliul de la Cotroceni, Liviu Dragnea a demarat un violent proces legislativ de a depriva instituţia preşedintelui de toate atribuţiile care nu îi erau conferite explicit de Constituţie. În afara unui atac anemic la Curtea Constituţională, preşedintele Iohannis a asistat tăcut şi pasiv la această ofensivă. Dacă riposta mai ferm, nu s-ar fi apărat pe sine, ci o instituţie pe care românii o încarcă enorm emoţional şi politic. Şi prin modul spectaculos în care a ajuns preşedinte, Klaus Iohannis ar fi trebuit să fie primul care ştie acest lucru.

3. Revocarea Laurei Codruţa Kovesi. Preşedintele şi echipa sa juridică ar fi trebui să observe că Tudorel Toader a întocmit personal raportul în baza căruia a cerut demiterea fostei şefe a DNA, deşi legea spune că un asemenea document trebuie întocmit de „procurori anume desemnaţi”. Acesta era un solid temei de nelegalitate pe baza căruia putea respinge revocarea, fără să mai fie nevoie de arbitrajul Curţii Constituţionale. Iar după scandaloasa decizie a CCR, preşedintele a abandonat lupta şi a anunţat revocarea prin intermediul purtătoarei de cuvânt, chemată special pentru asta din concediu de maternitate.

4. Întrebările de la referendumul pentru Justiţie. În pofida a doi ani de reflecţie şi a consultărilor cu societatea civilă şi cu partidele politice, Klaus Iohannis a ales să pună pe buletinul de vot de la referendumul din 26 mai două întrebări cel puţin neinspirate, prin care a limitat nespus forţa juridică a consultării populare. O armă redutabilă, cu câştig aproape garantat, a fost irosită pe mize mărunte. Viorica Dăncilă i-a folosit referendumul în derâdere, pentru a menţine capetele de pod deja cucerite de PSD în sistemul judiciar, iar acum, când unele dintre derapajele din Justiţie se cer a fi remediate urgent, referendumul se întoarce împotriva preşedintelui şi a guvernului său, care nu mai poate apela la ordonanţe de urgenţă.

La cele patru chestiuni menţionate mai sus, o singură întrebare aş avea: de ce?