Din câte îmi amintesc, disputa a pornit de la un fapt mai degrabă banal: pe la mijlocul lunii iunie, o şedinţă a CSM a fost anulată din lipsă de cvorum, iar Ana Birchall, membru de drept al CSM, s-a plâns că s-a dus la Consiliu doar „ca să aibă de unde pleca”. Ea a invitat-o pe preşedinta CSM să-i disciplineze pe membrii Consiliului, ceea ce, evident, nu i-a picat tocmai bine Liei Savonea. Oricum, invitaţia nu a fost onorată nici până acum: CSM a ajuns, de atunci, la a şasea tentativă eşuată de a se întruni în plen, ca urmare a faptului că un grup de „rebeli” a tot găsit motive să nu răspundă la convocările, multe intempestive, ale doamnei Savonea. Boicot? Poate...

Totuşi, n-ar trebui uitat că metoda boicotului nu a foat patentată de actualii „rebeli” din CSM. În vara anului 2017, însăşi Lia Savonea şi câţiva dintre aliaţii săi din Consiliu au boicotat şedinţa CSM în care urma să fie dezbătut un raport de audit, destul de aspru, privind activitatea Inspecţiei Judiciare şi care ar fi atras demiterea şefului acestei instituţii, Lucian Netejoru. Boicotul Liei Savonea s-a dovedit salutar: Netejoru a scăpat de demitere, iar ulterior ministrul Tudorel Toader i-a securizat postul printr-o ordonanţă de urgenţă. Boicotul de acum pare a avea, din câte se vede, altă miză: blocarea – sau măcar amânarea - numirii Adinei Florea în fruntea Secţiei Speciale de anchetare a magistraţilor, până când existenţa acestei contestate secţii se va tranşa într-un fel sau altul.

Între timp, conflictul dintre cele două doamne a escaladat şi, pe tot parcursul verii, şi-au transmis reciproc, prin declaraţii şi comunicate de presă, tot felul de politeţuri oţărâte. Nu ştiu dacă Ana Birchall a jucat vreun rol activ în boicotarea sistematică a şedinţelor CSM, dar ceea ce contează este că Lia Savonea crede asta. Prin urmare, şefa CSM a anunţat marţi soluţia de rezolvare a crizei: sesizarea CCR cu „conflict juridic de natură constituţională faţă de acţiunile ministrului Justiţiei, Ana Birchall”, sub două capete de acuzare: „ingerinţă gravă în activitatea procurorilor” şi „acţiuni de subminare a autorităţii CSM”.

Această acţiune, în sine, nu spune nimic despre Ana Birchall, spune prea puţin despre Lia Savonea, dar spune enorm despre Curtea Constituţională şi derizoriul în care a fost aruncată această instituţie. Contabilitatea la zi ne arată că de când PSD a revenit la Putere, CCR a avut de judecat 11 conflicte juridice de natură constituţională, dintre care PSD şi aliaţii săi au câştigat 10.

În ultimii trei ani, pe calea conflictului juridic de natură constituţională, CCR a făcut lucruri de neimaginat înainte: a tranşat dispute de legalitate, dispute pur politice, a îngrădit atribuţii pe care Constituţia le conferă, a atribuit puteri pe care Constituţia nu le conferă, a adăugat la lege şi câte şi mai câte. Acest lucru a fost posibil pentru că această instituţie juridică, conflictul constituţional, este cel mai sumar reglementată atât în Constituţie, cât şi în legea de organizare a CCR. Singura limită aici este doar imaginaţia judecătorilor – care s-a dovedit deseori destul de bogată. Şi merită amintit motivul invocat de Cristina Tarcea atunci când a renunţat să mai candideze pentru un nou mandat la şefia Înaltei Curţi: „Vreau să trăiesc printre oameni cu mai multă onestitate şi cu mai puţină imaginaţie”.

Prin acţiunea Liei Savonea, Curtea Constituţională este împinsă să mai coboare o treaptă: va avea de tranşat un conflict feroce, dar până la urmă pur personal, între două doamne altminteri destul de plăpânde. Până la rolul de Stabor mai e un pas, maximum doi.