A fost singura dată când l-am văzut pe Regele Mihai, la salonul oficial al Aeroportului Otopeni, în primăvara anului 2015. Pleca de acasă spre domiciliul său din Elveţia, căci am reuşit să transformăm un rege într-un cetăţean cu viză de flotant.

S-a întors miercuri, tot la salonul oficial, dar în sicriu. Nu s-a mai întâmplat să fiu acolo, dar a fost, în schimb, Teodor Meleşcanu, ministrul nostru de Externe, cel care, în 1992, tot ca ministru de Externe, îi cerea Regelui să respecte ordinea constituţională a ţării, adică să stea departe de România. Atunci, în 2015, de la câţiva metri distanţă, l-am privit minute în şir pe Rege, cu ochi de republican, dar cu respect, pentru că Mihai I a fost regele bunicii mele, deci şi al meu.

Azi, Regele lasă în urma sa elevi care au îngenuncheat la catafalc, corporatişti şi bătrâni care au stat, deopotrivă, la coada din jurul Palatul Regal, profesori de istorie care au regretat că au spălat creiere de copil înainte de '89. Dar în urma sa rămâne şi Petre Roman, cel care, după 27 de ani, a invocat iar paşaportul danez al Regelui, deşi putea să rostească două vorbe istorice: „Sire, scuze!“

Azi, românii au scandat din nou „jos comunismul!“, în timp ce la TV unii boceau cu lacrimi regale, deşi tot ei, aceiaşi, în urmă cu câteva zile, îl boceau pe securistul Iulian Vlad. În 1947, Regele a lăsat in urma sa un singur popor, azi a lăsat în urmă două Românii paralele: una a bunului-simţ, cealaltă a mârlăniei. Azi, pe ultimul drum nu l-am dus doar pe ultimul nostru rege, ci am dus şi ideea de monarhie, căci Margareta nu poate fi unsul lui Dumnezeu pe pământ cât timp acceptă să fie unsă cu bani de urmaşii comuniştilor. La final, la poarta Mănăstirii Curtea de Argeş, oamenii au strigat „Prinţul Nicolae!“. Nu-i obligase nimeni.