Apostolii Epocii de Aur, episodul #21. Constantin Olteanu, primarul comunist care a modernizat Bucureştiul. Ce legături a avut Gabriel Oprea cu acesta

Apostolii Epocii de Aur, episodul #21. Constantin Olteanu, primarul comunist care a
modernizat Bucureştiul. Ce legături a avut Gabriel Oprea cu acesta

Nicolae Ceauşescu şi Constantin Olteanu (în stânga dictatorului) la o vizită de lucru. FOTO fcsteaua.ro

Generalul comunist Constantin Olteanu e unul dintre artizanii modernizării metroului bucureştean şi ai reconstrucţiei Capitalei, după demolările masive de la începutul anilor ’80. Disciplinat şi discret, Olteanu a îndeplinit plenar deciziile partidului unic.

Ştiri pe aceeaşi temă

18 decembrie 1989, ora 10.00, sediul Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR). Constantin Olteanu, secretar al CC al PCR pentru Relaţii Externe, e chemat la biroul şefului Cancelariei Prezidenţiale, Silviu Curticeanu. Îl aşteaptă acolo Emil Bobu şi Manea Mănescu, membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx), însărcinaţi de Nicolae Ceauşescu să păstreze ordinea în ţară în timpul vizitei sale în Iran. Lui Olteanu i se dă o misiune importantă: trebuie să plece în teritoriu, la Vaslui, Iaşi, Suceava şi Botoşani, să-i stăpânească pe moldovenii care ar fi putut fi seduşi de ambiţiile Timişoarei. Nu era linişte nici în Moldova: la Iaşi fusese deja anihilată din faşă urzeala unor intelectuali care s-ar fi putut transforma într-o revoltă populară sistematizată piramidal. Liderii Frontului Naţional Popular din capitala Moldovei fuseseră reţinuţi în prima parte a zilei de 14 decembrie, iar oraşul fusese înţesat de securişti, aşa că avanpremiera revoluţiei de la Iaşi nu adunase spectatori pentru revolta triumfală care se prefigura în scenariul ei, asta e. 

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan
 

Constantin Olteanu, fost ministru al Apărării, fost primar al Capitalei, nu e singurul lider de la centru trimis în ţară: Nicolae Constantin fusese trimis la Cluj, Iosif Szasz – la Reşiţa, Gheorghe Pană – la Braşov, iar Mitu Constantin – la Târgu-Mureş. „Ca şi alţi membri ai CPEx, am fost trimis să mă ocup de problemele economice, respectiv de încheierea planului pe acel an, de aprovizionarea populaţiei, aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor. În subsidiar, ni s-a cerut să discutăm cu factorii de conducere ai judeţelor respective şi măsurile indicate de Ceauşescu la teleconferinţa din seara zilei de 17 decembrie, pentru asigurarea liniştii şi ordinii publice“,
mărturiseşte Constantin Olteanu în volumul de memorii „O viaţă de om“.

Teama

La ora 18.30, Olteanu ajunge în Iaşi. E om de acţiune, are mereu pregătită o valiză pentru astfel de situaţii neprevăzute. Timp de patru zile, face vizite de lucru în fabrici pentru a examina starea de spirit a muncitorilor. Trebuie să menţină lucrurile în ordine. Ziua de 22 decembrie bulversează însă cu totul ordinea lucrurilor. După fuga dictatorului de pe clădirea CC, ieşenii coboară în stradă. E revoluţie! Olteanu, în calitate de secretar al CC al PCR, îi recomandă locotenent-colonelului Ion Cioară, şef de stat major la Divizia 10 Mecanizată „Ştefan cel Mare“ din Iaşi, să lase manifestanţii în pace. Să nu se tragă, strada e a oamenilor. Intervenţia militară e posibilă doar în cazul unui atac asupra obiectivelor militare. „Pe stradă nu aveţi ce face voi cu armele“, le-ar fi spus Olteanu celor aflaţi în sediul CC al PCR din Iaşi. Revoluţia din Iaşi va avea o singură victimă.

„Pentru mine acum începe“

Spre după-amiază, Olteanu părăseşte capitala Moldovei. Ajunge la garnizoana Armatei a II-a de la Buzău şi e cazat într-un apartament din căminul unităţii militare. E oaspetele generalului Ion Dândăreanu, pe care-l numise în trecut comandant peste trupele de paraşutişti, bazele aviatice şi batalioanele de cercetare-diversiune care se întindeau de la Botoşani la Bucureşti şi de la Braşov la Constanţa. În ciuda prieteniei cu Dândăreanu, Olteanu e pus sub arest pe 23 decembrie. Intuia ce urma să se întâmple, că va fi tras la răspundere.


Relevantă e reacţia demnitarului comunist după execuţia soţilor Ceauşescu. „Cum s-a terminat prima transmisiune, a venit la mine în cameră, în fugă, căpitanul de securitate, Gheorghe Ciulean, însoţitorul meu, stăpânit de o mare satisfacţie, strigând: «Am scăpat, am scăpat!». […] I-am răspuns: «Nu Ghiţă, pentru mine acum începe»“, rememorează Olteanu în „O viaţă de om“.

La „Beciul domnesc“

Generalul Olteanu e ţinut sub arest în Buzău până la 31 decembrie 1989, când e adus sub escortă la Centrul de Instrucţie al Trupelor de Geniu din Bucureşti, de pe Şoseaua Olteniţei, unitate transformată în închisoare pentru înalţii nomenclaturişti. La data de 3 ianuarie începe urmărirea sa penală. E suspectat de subminarea economiei naţionale, pentru ca apoi să fie încadrat la genocid şi, în final, să primească o condamnare pentru omor deosebit de grav. La 11 ianua­rie 1990, generalul-colonel Olteanu e trecut în rezervă. Se afla arestat pe Şoseaua Olteniţei, unde împărţea celula cu Leon Naş, fost şef adjunct al Gospodăriei de partid.

Apărat de Paula Iacob

La sfârşitul lui martie e mutat pentru trei luni la închisoarea din Calea Rahovei, apoi la Jilava, alături de Lina Ciobanu şi de Gheorghe Pană.Printre colegii săi de cameră vor fi Tudor Postelnicu, fost şef al Securităţii, dar şi Iosif Szasz, fost vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale. E apărat în justiţie de „prestigioasa avocată Paula Iacob“, după cum o numeşte profetic în volumul de memorii. La 25 martie 1991, prin sentinţa numărul 11, e achitat.

Citiţi şi: Ion Dincă a fost unul dintre cei mai temuţi oameni în comunism, pentru duritatea sa fiind supranumit „Teleagă". I-a rămas fidel lui Nicolae Ceauşescu pentru aproape patru decenii, iar ideologiei comuniste - o viaţă întreagă

Salutări de la Gabriel Oprea

Sentinţa nu e chiar o surpriză pentru Olteanu. Surse avizate îl asiguraseră cu puţină vreme în urmă că totul va fi bine, să aibă încredere. Colonelul de Justiţie Ion Panaitescu, membru al completului de judecată, îl primise în biroul său cu puţină vreme înainte şi-i spusese să nu-şi facă probleme penru sentinţă. „L-am găsit pe magistratul militar în biroul său, la etaj, împreună cu locotenentul-major de justiţie Gabriel Oprea. Pe ambii ofiţeri îi cunoşteam de mai mulţi ani. M-au primit reverenţios, invitându-mă să iau loc. Imediat, locotenentul-major Gabriel Oprea m-a informat că fusese la Predeal, unde îl întâlnise pe maiorul Constantin Pandelescu, de la care mi-a transmis salutări“, mărturiseşte Olteanu în memoriile sale. Fapt divers: mesagerul prieteniei din biroul lui Panaitescu va ajunge să aibă acelaşi număr de grade ca Olteanu – general cu patru stele, ministru al Apărării şi viceprim-ministru.

Graţiat de Ion Iliescu

Totuşi, sentinţa e atacată cu recurs extraordinar introdus de procurorul general, iar decizia definitivă îl va aduce pe Olteanu din nou în spatele gratiilor. Între prima sa achitare şi pronunţarea sentinţei din urma recursului, Olteanu stă în libertate un an şi o lună, din 20 aprilie 1992 fiind reîncarcerat pentru a ispăşi o pedeapsă de 11 ani şi şase luni. Lupta contra justiţiei nu încetează. „La 29 mai 1993, am cerut întreruperea pedepsei, aşa cum procedaseră unii dintre colegi. Cererea a fost examinată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, care a decis, fără a ţine seama de opoziţia procurorului de şedinţă, întreruperea executării pedepsei pe timp de 12 luni. În 1994 a intervenit graţierea şi nu m-am mai întors la Penitenciar“, explică Olteanu în volumul de memorii. Graţierea era semnată de preşedintele României, Ion Iliescu.

Citiţi şi: Cornel Burtică a reuşit să cadă în picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândită în comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a-şi fi regretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.

Profesor la „Spiru Haret“

Deşi fusese pensionat încă din 1990, Olteanu continuă să fie activ: din 1996, e responsabil de apariţia mai multor volume la Editura Fundaţiei „România de mâine“, dirijată de fostul său coleg de doctorantură, fostul director al Direcţiei de organizare şi control  din Ministerul Învăţământului în perioada comunistă, Aurelian Bondrea. Devenit în capitalism rectorul Universităţii „Spiru Haret“, Bondrea va găsi pentru fostul său tovarăş de idei şi un post de profesor universitar. Din 1999, Olteanu se ocupă de formarea tinerelor cadre ale fabricii de diplome „Spiru Haret“. Coordonează lucrări de licenţă şi le predă studenţilor cursuri despre istoria celui de-Al Doilea Război Mondial ori despre relaţiile militare externe ale României în secolele XIX-XX. Evită însă apariţiile publice cu pompă. Nu mai acordă interviuri, e reticent faţă de jurnalişti. Preferă confortul lumii academice aflate la periferia învăţământului.

Cum furau soldaţii avioane  şi tancuri în comunism

Constantin Olteanu se naşte la data de 5 iulie 1928, în comuna Vulcana-Pandele, judeţul Dâmboviţa, într-o familie numeroasă, cu şapte copii. După şapte clase primare, în 1942, Olteanu ia un an de pauză de la şcoală, iar în toamna anului următor, pleacă la Bucureşti, în producţie: se angajează ucenic la fabrica de avioane ICAR. Acolo învaţă meseria de tinichigiu şi, în paralel, îşi finalizează studiile la Şcoala Profesională numărul 12 cu profil Mecano-chimic, după cum arată o biografie realizată de Secţia Cadre a CC al PMR, datată 14 noiembrie 1959. 

Până în 1947, nu face parte din nicio organizaţie politică. După absolvirea liceului de meserii, e primit însă în Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM) şi chiar primeşte sarcini în biroul organizaţiei de bază a UTM din fabrică. Participă la muncile voluntare organizate de UTM pe diferite şantiere din Bucureşti şi face impresie bună tovarăşilor.

Constantin Olteanu,la vârsta de 22 de ani. FOTO Constantin Olteanu, „O viaţă de om“

În mai 1948, intră ca voluntar în Armată la Regimentul 3 Care de Luptă. Disciplinat şi bun executant, Olteanu e văzut ca potenţial militar de carieră de către cei din Armată. Contextul îi e cât se poate de favorabil: partidul ducea o politică angajată pentru atragerea, în armată, a tinerilor cu origini „sănătoase“, în timp ce militarii cu serviciu în Armata Regală erau epuraţi. Olteanu corespunde perfect profilului muncitoresc, e un beneficiar al planului de deprofesionalizare şi îndoctrinare a armatei. Momentul selecţiei sale pentru Şcoala Militară Politică de la Ineu, în februarie 1949, înseamnă şi debutul dublei sale cariere: militare şi politice.

În decembrie acelaşi an, Olteanu termină şcoala cu „rezultate bune“ şi e numit locţiitor politic de subunitate şi instructor cu propaganda la Comandamentul Trupelor Blindate de Tancuri din Bucureşti. „Munceşte cu simţ de răspundere şi pricepere“, arată o biografie de partid din dosarul său de cadre. În al treilea an petrecut aici, Olteanu îl va cunoaşte direct şi pe Nicolae Ceauşescu, şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei (DSPA), şi va fi avansat la gradul de locotenent-major.

Are doctorat din ’64

În august 1953, viitorul demnitar e selecţionat pentru a urma cursurile Academiei Militare Politice „Gheorghe Gheor­ghiu-Dej“ din Bucureşti şi, cel mai imortant, e primit şi în rândurile PMR. Absolvent în anul 1956 al Academiei, bărbatul rămâne lector la Catedra de Istorie a Academiei Militare Politice din noiembrie 1956 până în septembrie 1957. După stagiul de un an, aproape împotriva voinţei sale de a rămâne în educaţia militară, Olteanu e numit ofiţer responsabil cu pregătirea politico-ideologică a ofiţerilor din DSPA şi inspector al aceleiaşi instituţii. Devine un propagandist al Armatei. La începutul anilor ’60, îşi pregăteşte şi teza de doctorat pe care o susţine în 1964.

Citiţi şi: În decembrie 1989, Ion Coman a ordonat foc pe străzile Timişoarei. În total, au murit '73 de oameni şi 296 au fost răniţi. Coman a fost acuzat, condamnat şi graţiat. Nimic nu l-a făcut însă să-şi regrete trecutul şi ordinele criminale. A rămas, impenitent, un apostol al trecutului

Toate stagiile acestea, perfect dirijate de interesele partidului, îl propulsează pe Olteanu în grupul tovarăşilor de nădejde, promovaţi sau doar rotiţi în funcţii după raţiunile incerte ale luptei de clasă. La sfârşitul lunii august 1964, Olteanu e încadrat ca activist la Secţia pentru Probleme Militare şi Justiţie, pentru ca la doar câteva luni să fie numit adjunctul şefului de sector al Secţiei pentru Controlul Muncii la Ministerul Forţelor Armate (MFA), MAI şi Justiţie al CC al PCR. La 1 aprilie 1968, e numit şef al Sectorului MFA din cadrul secţiei menţionate mai sus. Noua funcţie îl va ţine în poziţie de drepţi pe demnitar, din cauza situaţiilor prea bizare pe care le are de administrat.

Soldatul Boboc a plecat cu tancul

Câteva exemple: 1. În vara anului 1969, Olteanu e chemat de urgenţă de Ion Dincă, şeful Secţiei pentru Controlul Muncii la MFA, MAI şi Justiţie al CC al PCR, pentru a-l trimite la Zalău să rezolve o problemă inedită. De la Regimentul 4 mecanizat „Voievod Gelu“ din Divizia 11 mecanizată „Carei“, un militar în termen sustrăsese din parcul cu tehnică de luptă un tanc T-34 cu care plecase la plimbare.

Generalul Constantin Olteanu şi colonelul Ştefan Guşă. FOTO Constantin Olteanu, „O viaţă de om“

„Era un caz fără precedent [...] Când am ajuns la regimentul de la Zalău, soldatul infractor nu fusese încă prins. Organele de contrainformaţii militare, împreună cu cele de securitate şi de miliţie locale, acţionând organizat cu energie şi profesionalism, îl vor prinde pe făptaş în după-amiaza zilei. Din cercetările efectuate a rezultat că soldatul Boboc, de loc din Bacău, în timp ce lucra cu alţi militari în parcul cu tehnica de luptă în care se aflau tancurile ce aveau permanent la bord muniţii de război, atât pentru tun, cât şi pentru cele două mitraliere, a sustras un tanc“, îşi aduce aminte Olteanu în volumul de memorii „O viaţă de om“. Deşi mai degrabă cinematografică, fapta lui Boboc era extrem de periculoasă, întrucât soldatul putea folosi armamentul de pe tanc sau putea produce accidente grave în trafic. „După ce a trecut prin gardul ce împrejmuia unitatea, soldatul Boboc s-a angajat pe şoseaua Zalău-Cehu Silvaniei, iar după un timp, a abandonat tancul. A demontat una din mitralierele de la bord, a luat un număr de încărcătoare cu muniţii, continuând să înainteze  pe jos“, precizează Olteanu în acelaşi volum de memorii. În urma extinderii căutărilor, soldatul infractor e prins într-un sat din apropierea Zalăului. Nu opune rezistenţă.

Avioanele

2. În toamna anului 1971, un mecanic de avion sustrage un avion utilitar AN-2 de pe terenul de lucru din judeţul Constanţa, în apropiere de localitatea Negru Vodă, şi fuge în Turcia. Olteanu e desemnat să refacă firul evenimentelor. Concluziile vor arăta că planul mecanicului fusese necunoscut colegilor, dar şi că acesta, în condiţiile în care nu avea pregătire de specialitate pentru a putea pilota, a cam avut noroc să ajungă până în Turcia. „Turcii au confirmat că avionul a aterizat la ei, iar în urma demersurilor întreprinse pe cale diplomatică de partea română, ne-au restituit avionul, refuzând însă să ne predea pilotul amator, căruia i s-a acordat azil politic“, precizează Olteanu în volumul „O viaţă de om“. De altfel, Olteanu se confruntă cu un episod similar în mai 1978, când un alt mecanic de la Întreprinderea de Reparat Material Aeronautic (IRMA) Băneasa ia un avion de tip BN-2m cu care decolează, ziua, de pe Aeroportul Băneasa şi reuşeşte să ajungă în Austria. Olteanu nu a vrut atunci să ia decizia doborârii avionului, atât timp cât a fost pe teritoriul României, ceea ce îl scuteşte de posibile probleme la întoarcerea lui Ceauşescu din China, unde dictatorul avusese o călătorie de afaceri. Mai mult, după acest episod, Ministerul Apărării Naţio­nale şi secţia lui Olteanu au elaborat un proiect de Decret în care să fie stabilite condiţiile în care  o aeronavă, autohtonă sau străină, poate fi considerată infractoare, precum şi modul în care trebuie acţionat în asemenea situaţii.

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

În martie 1979,Ceauşescu îl numeşte pe Olteanu în funcţia de şef al Statului Major al Gărzilor Patriotice. Pe scurt, acesta veghea şi coordona unităţile de luptă care aveau drept obiectiv autoapărarea întreprinderilor în cazul unor probleme sociale sau intervenţii străine. Funcţia e pasageră. La 29 martie 1980, Olteanu e trimis de partid să-l înlocuiască pe generalul Ion Coman la Ministerul Apărării Naţionale.

Opoziţie în Tratatul de la Varşovia

În perioada de ministeriat, Olteanu va fi purtătorul de cuvânt al lui Ceauşescu în domeniul securităţii şi apărării, în special în discuţiile cu omologii săi din statele participante la Tratatul de la Varşovia. Un exemplu: la şedinţa Comitetului Politic Consultativ ţinut la Moscova la 2-3 decembrie 1981, Olteanu se opune intervenţiei armate în Polonia, înainte de instaurarea legii marţiale de generalul Wojciech Jaruzelski. E un act mai degrabă provocator al românilor faţă de fratele mai mare de la est. Nu este prima poziţionare în contrast cu unanimităţile tradiţionale ale şedinţelor internaţionale. Oficialii români repetaseră, începând cu sfârşitul anilor ’70, că nu mai vor să contribuie cu mulţi bani la eforturile comune pentru modernizarea sistemului de securitate.

Alături de Steaua

De numele lui Olteanu e legată şi formarea echipei Steaua care, în 1986, a cucerit Cupa Campionilor Europeni. Olteanu, alături de Ion Coman, s-a implicat direct în aducerile de jucători de la alte echipe spre Steaua, dar şi în crearea unor privilegii pentru fotbaliştii acestei echipe. Totuşi, la finele anului 1985, cu cinci luni înainte de victoria de la Sevilla, Olteanu e schimbat de Ceauşescu în urma unei vizite pe care generalul o făcuse în URSS. „Analiştii occidentali ai spaţiului sovietic au susţinut, în epocă, că ministrul Apărării Naţionale, generalul colonel Olteanu, ar fi fost implicat în decembrie 1985, într-o încercare de revoltă împotriva lui Ceauşescu“, susţine istoricul Constantin Corneanu. Olteanu nu s-a revoltat, ci a rămas la fel, un soldat disciplinat faţă de Ceauşescu.

De ce a fost făcut Olteanu primar

16 decembrie 1985, ora 10.00, Palatul Consiliului de Stat, Bucureşti. Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naţionale, e convocat de Nicolae Ceauşescu pentru o discuţie tête-à-tête. „«Uite ce ne-am gândit. Să mergi la Capitală, în locul lui Pană (n.r. – Gheorge Pană), iar în locul tău să-l numim pe Milea. Ce părere ai?» Fără să aştepte un răspuns de la mine, Ceauşescu a continuat, spunându-mi că am lucrat bine ca ministru al Apărării Naţionale, dar că în viitorii cinci ani, credea el, nu va fi război“, povesteşte Olteanu în volumul „O viaţă de om“. Propunerea, ca orice altă propunere, era de nerefuzat. Nimeni nu poate spune „Nu“ dictatorului. Două zile mai târziu, Olteanu e instalat în funcţie, şedinţa de primire la Capitală fiind prezidată de Emil Bobu, aghiotantul principal al Elenei Ceauşescu.
 

Constantin Olteanu, Constantin Dăscălescu şi Nicolae ceauşescu, la şedinţa Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia. FOTO Constantin Olteanu. „O viaţă de om“

Numirea lui Olteanu în administraţia Capitalei coincide cu startul ultimului plan cincinal (1986-1990).CPEx-ul stabilise, încă din cursul lui 1985, marile obiective pentru Capitală: amenajarea râului Dâmboviţa, continuarea lucrărilor la Metroul bucureştean şi construcţia de locuinţe. Olteanu era adus să execute, îl privea ce fel de soluţii se puteau găsi pentru a pune în practică idealurile dictatorului.

Casele

În anii 1985-1988, perioada pe care Olteanu o petrece în fruntea Capitalei, în Bucureşti sunt date în folosinţă  aproximativ 70.000 de apartamente, sunt modernizate sau chiar ridicate unele cartiere. „Aceste transformări puteau fi urmărite în cartierele Titan, Drumul Taberei, Militari, Berceni sau în altele mai tinere, numite «oraşe în oraş» – Crângaşi, Băneasa-Aviaţiei, Socului-Colentina, Mărgeanului, Constantin Brâncoveanu, Teiul Doamnei, Piaţa Unirii, Calea Rahovei, Şoseaua Mihai Bravu“, susţine Constantin Olteanu în volumul de memorii „O viaţă de om“.

Citiţi şi: Constantin Dăscălescu şi-a început cariera politică în anul 1945, direct din fabrica în care lucra ca strungar în fier. Ultimul său act de inspiraţie politică a fost pe 22 decembrie 1989: s-a ascuns în WC de ceauşeşti. Aceasta este jumătatea sa de secol comunist.

Metroul

La aproape o lună de la învestirea sa în funcţia de primar general al Capitalei, Olteanu participă, la 24 ianuarie 1986, la punerea în funcţiune a primei porţiuni de metrou din magistrala a II-a,  care leagă zona industrială Pipera cu centrul municipiului şi cu platforma industrială Berceni.  Primul tronson avea şapte staţii, de la Depoul IMGB până la Piaţa Unirii II (ieşirea de lângă magazinul „Unirea“). „Începând din acel moment se asigura legătura dintre puternica platformă industrială Berceni şi marile cartiere de locuinţe din această zonă cu centrul municipiului, iar prin intersectare cu Piaţa Unirii I, se realiza legătura cu Balta Albă, Titan, Militari“, susţine Olteanu în volumul „O viaţă de om“. Următorul tronson al magistralei, Piaţa Unirii II - Pipera, cu 5 staţii, va fi inaugurat de Olteanu în octombrie 1987, în acelaşi timp fiind continuate lucrările şi la Magistrala III, care leagă cartierul Militari de Titan. Această magistrală va fi finalizată la 17 august 1989, când Olteanu nu mai este edil al Capitalei. 

Pasajele

Tot pentru înlesnirea circulaţiei, în perioada în care Olteanu e primar al Capitalei, sunt finalizate patru pasaje subterane: la Mărăşeşti, la Piaţa Unirii, la Piaţa Victoriei şi la Lujerului. În vizorul edilului de la acea vreme se afla şi o problemă încă de actualitate: traficul greoi în zona Răzoare – Universitatea de Apărare – Eroilor. Olteanu explică: „În anul 1988, aflându-ne în zona Academiei Militare – Răzoare, l-am informat pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că se circulă foarte greu din Drumul Taberei prin intersecţia de la Răzoare, unde se întretaie linii de tramvaie, de autobuze, de troleibuze etc. După ce m-a ascultat, acesta mi-a cerut să prezentăm propuneri pentru executarea unui pasaj subteran din Bulevardul Eroilor – Drumul Taberei, care să preia circulaţia rutieră pe toate arterele din zonă“, explică fostul demnitar comunist în volumul său de memorii. Tot în timpul său are loc reamenajarea râului Dâmboviţa, astfel încât acesta să aibă un aspect demn de un oraş precum Micul Paris, o marotă pe care Nicolae Ceauşescu o pusese în practică înainte cu mulţi ani, cu ocazia construirii bulevardului Piaţa Unirii, după modelul Champs-Élysées.

Pieţarii şi Gorbaciov

În afară de infrastructura Capitalei, Olteanu are obligaţia să fie prezent la vizitele întreprinse de diferite delegaţii oficiale la Bucureşti. Demnitarul comunist se ocupă de organizarea şederilor unor oameni de vază ai vremii ca premierul chinez Zhao Ziyang, preşedintele Egiptului Hosni Mubarak sau liderul sovietic Mihail Gorbaciov.

Constantin Olteanu, un general cu patru stele. FOTO Florica Dobre, „Membrii CC ai PCR“

Vizita lui Gorbaciov din 25-27 mai 1987 pune însă la încercare capacitatea de organizator a lui Olteanu. Gorbaciov are cerinţe care se abat de la itinerariul iniţial, cum ar fi vizitarea Institutului Politehnic sau vizita Pieţei Agroalimentare Berceni. „Aplaudacii au fost transferaţi cu autobuzele pe noul traseu, iar cadrele universitare mobilizate pentru primire. Oaspetele s-a abătut şi de la traseul vizitei din Piaţa agroalimentară Berceni. Intenţia de-a intra în vorbă cu ţăranii care-şi vindeau produsele în piaţă a stârnit până-ntr-atât curiozitatea încât din buluceala păzitorilor şi pieţarilor s-au prăbuşit tarabele“, explică Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“. Micile divergenţe dintre liderul român şi cel sovietic nu se răsfrâng însă asupra primarului. Ceauşescu însă rămâne furios în urma întâlnirii: Gorbaciov nu lăudase deloc felul în care arată Capitala şi nici situaţia de invidiat a bucureştenilor, care puteau vedea, în cele trei zile, magazinele umplute cu mărfuri.

Pâinea

După plecarea liderului sovietic, magazinele vor reveni la starea iniţială, adică la absenţa produselor alimentare elementare. Cu toate că pune perfect în practică planurile dictatorului, Olteanu nu e scutit de critică atunci când se depărtează de linia de gândire a tovarăşului. Dovadă stă o şedinţă de lucru a CC al PCR din 1 decembrie 1987, în care e discutată vânzarea pâinii în Capitală. Olteanu e scos la apel de şeful său direct pentru că făcuse o nefăcută: nu oprise vânzarea pâinii către cetăţenii din alte localităţi! Fostul ministru primeşte critica – e una dintre regulile de supravieţuire într-un regim comunist. Peste ani, va mărturisi că ideile lui Ceauşescu pe această temă au fost „bizare“.

De altfel, la 19 mai 1988, Olteanu e chemat de Ceauşescu, care-i propune funcţia de secretar al CC responsabil cu propaganda. Fireşte, Olteanu alege singura variantă de răspuns şi acceptă. Devine responsabilul minciunii instituţionalizate, filtrează ştirile din exterior relevante pentru populaţie şi promovează succesele comunismului într-o perioadă marcată de restricţii din ce în ce mai absurde.

Ultimul 23 August

Piatra de moară va fi pregătirea zilei de 1 Mai 1989, care avea o dublă semnificaţie: un veac de la prima sărbătoare a muncii în lume şi semicentenarul primei sale aniversări în România. Pentru pregătirea manifestaţiilor, Olteanu trebuia să treacă pe la Cabinetul 2 al CC al PCR. Cercetătoarea Lavinia Betea detaliază acel moment: „Tovarăşa l-a chemat pe Constantin Olteanu, secretarul cu propaganda, dându-i a înţelege că-i displace povestea demonstraţiei din 1939. «Noi ieşeam atunci la iarbă verde», ar fi zis ea. «Acolo spuneam poezii, cântam, ca tinerii în astfel de împrejurări». [...] N-a formulat însă nicio indicaţie de interzicere a legendei cu 1 Mai 1939. Astfel că presa a reluat istoria mincinoasă şi fotografia trucată a manifestaţiei (n.r. – în care chipurile lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu au fost lipite cu neîndemânare printre cele ale participanţilor reali de la celebra demonstraţie). Semn că tovarăşa testase, ca şi în alte dăţi, loialitatea subordonaţilor“, relatează Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“. 

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Până la căderea regimului, Olteanu mai trece prin două încercări care i-au testat simţurile de animal politic. Primul se petrece în iulie 1989, la Bucureşti, unde se ţine şedinţa Comitetului Politic Consultativ a Tratatului de la Varşovia. Întâlnirile dintre Ceauşescu şi Gorbaciov sunt iarăşi tensionate. Oaspetele se deplasează la şedinţă cu o altă maşină faţă de cea propusă, Ceauşescu se scuză şi pleacă de la întâlnire pentru a merge să viziteze o serie de întreprinderi, invitaţii sunt lăsaţi cu Olteanu, demnitarul gestionează situaţia, dar Gorbaciov va refuza să mai stea la cină cu Ceauşescu.

Al doilea moment se petrece în perioada de pregătire a ultimului congres comunist (20-24 noiembrie 1989), când Olteanu pregătea ultimele detalii ale evenimentului. Prima tehnocrată a ţării îl pune la încercare pe demnitar: ce se va întâmpla dacă dictatorul n-ar mai fi? „De-o fi cu tovarăşul (n.r. – să nu mai continue activitatea politică), a zis ea, se va decide urmaşul atunci. România nu-i monarhie, nici Coreea de Nord, ca să se pună chestiunea transmiterii puterii din tată în fiu“, explica Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“. Olteanu păstrează tăcerea, aşa că rămâne în CC al PCR, însă e mutat de la Propagandă la Relaţii Externe. Aici îl va găsi Revoluţia.
 

Gheorghe Pană, edilul care a demolat Capitala

22 decembrie 1989, Braşov, sediul Comitetului judeţean al PCR. Gheorghe Pană  (foto dreapta), demnitar trimis de conducerea partidului să împiedice escaladarea revoltei populare la Braşov, fuge din clădirea Comitetului judeţean de frica revoluţionarilor. „În momentul în care revoluţionarii erau pe cale să spargă uşile şi să intre în Comitetul Judeţean de Partid, împreună cu primul secretar, s-a furişat pe uşa din dos şi – ghidaţi de securiştii care-i păzeau – au luat calea munţilor, a haiduciei de partid şi de stat“, scrie jurnalistul Viorel Domenico în volumul „De cealaltă parte a baricadei“. Alături de el se află şi un ofiţer de Securitate, pe care îl convinge să meargă spre Poiana Braşov. Noaptea, dorm în spatele unei vile, iar în ziua următoare ajung pe jos în Râşnov, unde nomenclaturiştii locali le pun la dispoziţie o maşină pentru a ajunge din nou la Braşov. Înapoi la poalele Tâmpei, Pană nu scapă de revoluţio­nari. 

„În 24 decembrie am fost luat şi transportat la Braşov, dus într-o cameră la Casa Armatei şi ţinut sub pază până la 5 ianuarie 1990, când am fost transportat la Bucureşti“, arată într-o declaraţie aflată la Dosarul 126/1990 al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti. Ajuns în Capitală, e arestat şi trimis în cazarma militară de pe Şoseaua Olteniţei, apoi la Penitenciarul Jilava, locurile pe care noul regim le rezervase vechii gărzi.

Ţuica

E eliberat în martie 1991, dar reîncarcerat în aprilie 1992, pentru a fi graţiat de preşedintele Ion Iliescu în martie 1994. „În închisoare îi fuseseră afectate funcţii ale sistemului nervos central: îi tremurau mâinile, se bâlbâia. Ultima jumătate a frazei o înlocuia cu un oftat. De la Jilava a ieşit terminat. Auzeam pe cineva că s-a întâlnit cu el într-o piaţă sau pe o stradă lăturalnică. Întreba: «Nu dai o ţuică?». Nu ştiu de ce-i trebuia, nu era băutor, poate punea întrebarea ca o nadă, pentru a face din cel întâlnit interlocutor de o oră, în penumbra discretă a cârciumii“, susţine Dumitru Popescu, fost coleg de partid şi puşcărie, în volumul „Cronos autodevorân-
du-se“. După graţiere, Pană intră într-un anonimat total. Nu dă interviuri şi nu face paradă cu vasta sa experienţă politică. Dipsare total din viaţa publică. În absenţa sa, rămâne însă o biografie pusă în slujba regimului comunist.

Strungarul

Gheorghe Pană se naşte la 17 aprilie 1927, în comuna Gherghiţa, judeţul Prahova, într-o familie de ţărani sărăci. Urmează şapte clase primare în satul natal (1933-1940), iar în 1941 pleacă la Ploieşti, se angajează ca ucenic la Rafinăria Româno-Americană, din acelaşi oraş, unde învaţă meseria de strungar. După 23 august 1944, se înscrie în sindicatul din fabrică. În ciuda recentei adeziuni, e dat afară din fabrică, aşa că se reorientează spre Rafinăria Vega. Începe să se apropie de mişcarea muncitorească, iar în 1947 e primit în PCR. E trimis de partid în acelaşi an la o şcoală de instructori sportivi, iar un an mai târziu face cursurile Şcolii centrale a CC al UTM şi a Şcolii „Andrei Jdanov“ a PMR.

Studii la ruşi

Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei a rămas cu impresia că tovarăşul Pană a fost insuficient de pregătit profesional. „Fost muncitor, făcuse o şcoală profesională la Ploieşti, a fost promovat pe nivel de UTM, adus la Comitetul Central al UTM (n.r. – 1949-1951), apoi la Secţia Relaţii externe a partidului (n.r. – 1951-1954 şi 1957-1958). El s-a ocupat de imigranţii greci şi s-a căsătorit cu o evreică. Toamna (n.r. – în 1954), a fost propus de Răutu şi de Lupu să meargă la şcoala superioară a PCUS. S-a înapoiat de acolo, a echivalat studiile sovietice cu facultatea şi a devenit secretar cu propaganda la Capitală (n.r. – 1959)“, trece în revistă pe scurt Andrei ascensiunea lui Pană, catalizată de cei trei ani petrecuţi la studii la Moscova.

Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.

Deşi era cel care-l trimisese la Moscova, Petre Lupu, prim-adjun­ctul Direcţiei Organizatorice a CC al PMR, se va opune numirii lui Pană în funcţia de secretar pe probleme de propagandă şi agitaţie al filialei PMR din Bucureşti. Bărbatul are însă încuviinţarea lui Gheorghiu-Dej. La 23 octombrie 1964, ajunge chiar şef al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a partidului.

Testul

După numirea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului (martie 1965), cariera politică a lui Pană nu mai e pusă la îndoială de nimeni. În noiembrie 1966, bărbatul e trimis să treacă „testul provinciei“, adică să coordoneze „judeţeana de partid“ Braşov pentru a-şi demonstra capacitatea de bun organizator. Aceasta e deopotrivă una dintre probele de competenţă, dar şi un indiciu pentru viitorul politic. 

Gheorghe Pană, în în perioada tinereţii sale. FOTO ANIC CC al PCR

Pană rămâne la Braşov până în 1969, când e rechemat la centru şi numit membru al Consiliului de Stat, dar şi al Consiliului Apărării Republicii Socialiste România în perioada 1969-1970. Demnitarul va fi apoi promovat succesiv în funcţii precum: preşedintele Consiliului organizării economico-sociale (1973-1975), preşedintele Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1975-1979),
din această postură participând la acţiunile împotriva greviştilor din Valea Jiului în 1977, şi ministru al Muncii (1977-1979). Din ’79, timp de un an, Pană e adus în administraţia Capitalei şi numit în poziţia de preşedinte al Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti, după cum arată istoricul Florica Dobre în „Membrii CC ai PCR. 1945-1989“.

Oraşul nou

În martie 1980, cunoaşte apogeul carierei sale. E numit primar al Capitalei. Pană e de acord cu demolări de clădiri şi biserici. „Este demolată Biserica Cotroceni din incinta palatului, a cărei renovare începuse în 1977, după cutremur“, scrie Gheorghe Parusi în „Cronologia Bucureştilor“. Pană autorizează demolări masive pe Calea Moşilor şi e de acord cu punerea la pământ a imobilelor din zona Dealul Mihai Vodă-Uranus-Spirii. Aici va începe ridicarea impresionantei Case a Poporului. Opereta, aflată în zona Pieţei Naţiunilor Unite, e şi ea dărâmată. După „Omul Nou“, comuniştii voiau construcţia oraşului nou.

De numele lui Pană nu se leagă, însă, doar demolările masive din Bucureşti. Acesta are şi realizări. În perioada mandatului său e inaugurat Podul Grant, e restaurat Arcul de Triumf şi e finalizată Magistrala I (decembrie 1981) a Metroului din Bucureşti. Pană va fi responsabil şi de construirea de locuinţe într-un nou cartier bucureştean în zona Aeroportului Băneasa, Cartierul Aviaţiei.

Nu doar eficienţa cu care execută ordinele de demolare şi reconstruire a Capitalei îl păstrează în funcţie. Pană ştie cum să rămână în graţiile dictatorului, lucru deloc uşor, mai ales în vremea în care Nicolae Ceauşescu devea din ce în ce mai suspicios. În iulie 1984, în cadrul unei şedinţe a CPEx unde se discută despre noile salarii ale celor din instituţiile de stat, Pană îl impresionează pe dictator. Lavinia Betea descrie momentul în „Viaţa lui Ceauşescu“: „«Deci prim-ministru 16.000, prim viceprim-ministru 14.900, vice prim-ministru 14.350, miniştri 13.250», le-a citit aprobator Tovarăşul. În acest punct al şedinţei, perspicacele Silviu Curticeanu, pe atunci secretarul Tovarăşului, a declanşat o scenă antologică, «sesizând» că n-a crescut şi retribuţia preşedintelui RSR. Între salariul preşedintelui  şi salariul premierului, diferenţa devenise prea mică [...] Intervenţia lui Curticeanu i-a alertat pe ceilalţi. «20.000 în spiritul echităţii», a propus Gheor­ghe Pană, susţinut de Lina Ciobanu“. Propunerea lui Pană va fi aprobată după ce şi Lina Ciobanu se pronunţă că tovarăşii nu vor accepta o remuneraţie mai mică. Votat. 

Citiţi şi: Lina Ciobanu era cunoscută în ceauşism mai ales prin prisma înfăţişării sale: cocul cuminte şi deux-piece-ul tradiţional. Această imagine-clişeu ascundea însă o biografie fără prea multe repere. În afară de frizura standard, Lina Ciobanu n-a reuşit să lase o amprentă personală în comunism. În spatele cocului nu se asundea, de fapt, mai nimic.

Gheorghe Pană rămâne unul dintre apropiaţii cuplului dictatorial şi după înlocuirea sa la Primăria Capitalei cu Constantin Olteanu, în decembrie 1985, fiind prezent în cercul de distracţie restrâns al lui Nicolae Ceauşescu, alături de Ştefan Andrei, Ilie Verdeţ, Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu. Nevasta lui Pană şi a lui Andrei nu erau primite, prima deoarece era evreică, iar a doua – din cauza capriciilor Elenei Ceauşescu.

Retragerea

După activitatea de la primărie, Pană e pus ministru al Industriei Alimentare şi al Achiziţionării Produselor Agricole pentru şapte luni, iar din august 1986 e mutat în funcţia de preşedinte pentru Problemele Consiliilor Populare, dar şi vicepreşedinte al Consiliului de coordonare a producţiei bunurilor de larg consum. Carevasăzică, Revoluţia îl va prinde pe demnitarul comunist în posturi nu foarte vizibile, dar care îi permiteau deplinul acces la beneficii.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: