Chiar şi o simplă privire aruncată scenei politice internaţionale face să se vadă câtă ură a reuşit să distribuie preşedintele SUA, Donald Trump. Ba chiar, se poate spune că ascensiunea lui politică se datorează cu asupra de măsură exact acestui fenomen. Cu alte cuvinte, nu numai el, dar şi cei care l-au votat, sunt adepţi ai acestui discurs, sunt de partea celor care resping diferenţele dintre oameni, cred că egoismul şi răutatea sunt lucruri normale, consideră că a face rău altuia este un lucru firesc.

Despre lumea arabă nici nu e cazul să se insiste, căci aici, sub declaraţia că femeile, copiii, bătrânii sunt ţinuţi în palmă, se ascund uriaşe aspecte incompatibile cu demnitatea umană. Felul cum e tratată femeia, de exemplu, de către soţul ei arab pare să fie asemănător, sau chiar mai rău uneori, cu felul cum sunt tratate animalele: lipsa dreptului la opinie, lipsa dreptului la învăţătură, la informare sau viaţă socială, ba chiar dreptul de viaţă şi de moarte (ce se mai menţine prin unele comunităţi) face ca ura să se propage în forme inconştiente în cele mai intime straturi ale societăţii. Mai mult, copiii crescuţi în climat de ură, de suspiciune, teroare, ameninţare vor ajunge să poarte, odată ajunşi la maturitate, cu mândrie o centură cu dinamită şi vor fi gata să arunce în aer pe toţi cei de altă religie sau de altă orientare politică.

Un caz aparte ar fi dat de preşedintele Putin. Deşi afişează mereu bunăvoinţă, zâmbet şi drăgălăşenie, fostul agent KGB practică o ură disimulată, care, în spatele scenei, face ca cei slabi să se supună, să se îndoaie sau să piară.

Fac aceste consideraţii generale fără vreo pretenţie de exhaustivitate; cred că un singur exemplu, de la noi, mai mult, chiar de aici din blogurile excelentului ziar Adevărul, ar fi suficient drept ilustraţie. Majoritatea textelor publicate de autori (bloggeri) au parte de multe comentarii. Cu toţii vedem că majoritatea sunt nu numai negative, dar sunt pline de ură. Se critică nu numai ideile din texte, dar se critică şi autorii, se aduc atacuri la persoană, calomnia şi injuria fiind la ordinea zilei. Mai mult, sub masca anonimatului, comentatorii arată o ură uriaşă atunci când sunt atacate anumite teme.

Faptul că, de exemplu, Andrei Pleşu a încetat colaborarea cu Adevărul exact din acest motiv arată că el a ajuns la limita de suportabilitate a discursului urii practicate de comentatori la adresa sa. Desigur, prin plecare, s-a ajuns exact la situaţia dorită de practicanţii discursului urii (să-i numesc cu un termen destul de impropriu „hateri“): au eliminat un blogger incomod.

Lucrul cel mai interesant de semnalat, la care ar trebui ca psihologii şi alţi experţi să se aplece mai mult, este că, de regulă, sunt puţine comentarii ale urii în raport cu numărul total de cititori. Dau exemplu din textele mele, căci le cunosc cel mai bine: unele texte au 500 de vizualizări şi 20 de comentarii. Din cele 20, majoritatea sunt negative, iar multe sunt discursuri de ură. Aşadar, întrebarea mea este: cum se face că 10 cititori reuşesc să producă daune sufleteşte mai mult decât fac ceilalţi 490? De ce este sufleul uman atât de sensibil la ură, în loc să vadă că aici este şi multă iubire?

Înclin să cred că ajung astfel la o nevoie fundamentală a omului, şi anume cea de iubire; cu toţii avem nevoie să iubim şi să fiţi iubiţi. Or, este evident că haterii nici nu iubesc pe nimeni, nici nu sunt iubiţi (sau, cel puţin, aşa cred ei). Ar fi suficientă o mică schimbare de optică, un mic accent pus altfel, şi, poate, atitudinea lor s-ar schimba. Dacă ar fi conştienţi că rănesc pe alţii (nu numai pe bloggeri, dar şi, sau mai ales, pe ceilalţi cititori) prin ura lor, dacă ar înţelege că o opinie diferită nu cere o reacţie disproporţionată, violentă, dacă ar accepta diferenţele dintre oameni, poate, discursul lor ar fi mai puţin plin de ură.

Se va spune, desigur, că ar fi prea simplu să fie aşa, că resorturile sufleteşti sunt mai complicate, că unii hateri postează comentarii ca să îşi câştige pâinea, că alţii hateri fac rău conştient, că altora le place să fie răniţi etc. Cred că este nevoie să avem mecanisme de prevenţie care să respecte drepturile omului, sau de informare, de exprimare, dar care, totodată, să contribuie la conştientizarea nocivităţii urii. Nu cred că interzicerea internetului sau măsuri de limitare a dreptului de exprimare ar fi soluţia. Dau un exemplu: aici, la ziarul Adevărul, moderatorii nu aprobă comentariile care conţin injurii, cuvinte obscene etc. Este un prim pas, este o mică modalitate spre învăţarea comunicării normale, fără ură, între oameni.

Dincolo de multitudinea cazurilor de hateri, promovarea discursului urii, indiferent de motivaţie sau resorturi sufleteşti, va conduce pe termen mediu şi lung la lucruri extrem de nocive pentru noi şi pentru urmaşii noştri.