Întoarcerea acasă

Am ajuns în România la o bucată de noapte. Am venit într-un avion plin de oameni întorşi de la muncă, cu sacoşe mari de rafie la bagajul de cală, albastre sau portocalii, cu flori mari, sub petalele cărora se înghesuia toată avuţia adunată peste an.

Pe drum, un băiat la vreo 40 de ani a început să urle, îi amorţise piciorul, poate avea o criză de sciatică, poate făcuse o hernie. Era schimonosit de durere, întreba disperat când aterizăm, nu mai suporta. Fusese la spital în ziua dinaintea plecării, i-au făcut morfină şi a semnat că pleacă pe proprie răspundere, de frică să nu piardă avionul care îl aducea acasă. A îndurat tortura unui drum care ştia sigur unde îl duce. I-am dat din medicamentele mele. Lucra în construcţii, la termopane. Oamenii din jur încercau să îl ţină de vorbă, să mai uite de chin. Câtă sticlă ai ridicat în viaţa ta? Nu mai ştiu. Cât pentru toţi ăia rămaşi acasă. Linişteşte-te, frate. Bea nişte apă. Şi eu tot în construcţii. Trei luni am dormit întins pe jos, drept, pe podea. Nu trebuie să te mişti. Stai, aşa, liniştit. Fiecare mişcare, oricât de mică, doare.

N-a ajuns acasă. L-au aşteptat cu salvarea la Otopeni. Poate că l-au operat la urgenţe, în aceeaşi noapte. Poate că acum e bine. Când am coborât din avion, n-avea în minte, printre grimasele de durere, decât un singur lucru. Să se ducă la ai lui.

Am urcat în maşină şi am pornit la drum. În ţara asta, noaptea miroase într-un anume fel. Nu există loc în lume care să ascundă atâta frumuseţe în aerul gros al întunericului nopţii sau al furtunilor şi atâţia pui de câine rătăciţi la marginea drumului, în căutare de stăpân. Am mers prin sate pustii şi printre câmpuri la marginea cărora harbuzarii îşi aşezau marfa în linişte, la 3 dimineaţa, pregătindu-se pentru o nouă zi. Cu fiecare sat lăsat în urmă, creşteau culorile zilei, umbrele cârciumilor încă deschise şi ale cailor cu greabănul plin de abur, pe care oamenii îi înhămau la căruţe, pregătindu-se să plece la muncă.

Am deşteptat toată casa la sosire. Am mestecat lacrimi cu pepene roşu, apoi ne-am culcat cu un soi de fericire amară în cerul gurii şi cu gândul la omul din avion. 

Am dormit până aproape spre prânz. Ai mei nu erau. Au lăsat un bilet pe masă: plecăm la bunica să îi ducem un aragaz. Sperăm să ajungem până vă treziţi. După vreo două ceasuri, a intrat mama pe uşă, verde de oboseală, cu un buchet mare de flori de câmp în braţe. Ce-i cu voi, de unde aţi răsărit? Tata a început să râdă. Să mă fi văzut cum săream şanţurile şi culegeam flori pentru mă-ta. Ce să-i faci. Asta iubeşte ea.

Tata ştie ce iubeşte mama de patruzeci de ani. Atât au adunat împreună. În patruzeci de ani n-a întrebat-o niciodată ce iubeşte. A ştiut. De dimineaţă au plecat împreună la bunica pentru că aragazul ei a luat foc, iar ea nu s-a priceput ce să facă. Bunica e singură, la 80 de ani, are tensiune şi multe alte necazuri cu sănătatea. În fiecare duminică se duce la biserică. Se îmbracă cu hainele ei cele mai bune, pune merinde în coş, apoi urcă un deal mare, stă la toată slujba, dă de pomană şi vine acasă. A făcut asta în ultimii cel puţin 50 de ani, cu sfinţenie, iarna, pe gheaţă, vara, la 40 de grade, pe vânt sau ploaie mare, n-a contat. Uneori s-a temut doar să nu-i smulgă vântul eşarfa de pe cap şi să n-o vorbească lumea că umblă pe la biserică precum uşărnicele, descoperită. 

Sunt mulţi oameni aşa, în satul ei. Tinerii au plecat, casele sunt pustii, ştii asta după cum urlă câinii care încă se mai întorc, în unele nopţi, sperând să găsească un suflet în curte, după luni şi, uneori, ani de la o plecare. Bunica are 600 de lei pensie. Medicamentele ei costă, pe lună, binişor peste suma asta. Bunica îi are pe ai mei. Restul nu ştiu pe cine mai au. 

Ce să-i fac, spune tata. Ne ducem mereu la ea. Nici maică-ta nu mai poate. Când plecăm, cealaltă bunică, care stă la noi, spune că nu vrea să rămână singură în apartament. Se supără şi intră în panică. Facem mereu drumurile astea. Măcar una e cu noi, dar celeilalte îi ia foc aşa, aragazul, într-o zi, şi arde în casă. Am găsit o femeie să o ajute, vrem să o plătim, aşa cum putem. Măcar ştim că îi deschide cineva uşa în fiecare zi.

Tata are pensie 1.100 de lei. Din banii ăştia zice el că vrea să o plătească şi pe tanti M, care are grijă de bunica. Tanti M stă în celălalt capăt de sat. Singurul ei venit e un ajutor social de 100 de lei. Pentru ea, poate fi o bucurie să bată satul pe jos, dintr-un capăt în altul, cel puţin o dată pe zi, pentru câteva sute de lei în plus, pe lună, şi să îngrijească o bătrână. Aşa îşi ţine ea casa. 

Ai noştri încă ne mai au pe noi. Restul nu ştiu pe cine mai au. Scriu de pe balcon şi miroase a frunze de vişin, din copacul pe care l-am pus eu, cu mâna mea, când eram mică. De nimic nu m-am despărţit mai greu decât de copacul ăsta, înainte să plec din ţară, în afară de ai mei. În iarna dinaintea plecării am făcut sărbătorile acasă, parcă ştiind ce va urma. Eram însărcinată cu David. Sarcina nu mergea bine. Am ales să plec ca să-i ofer copilului meu o şansă la viaţă. Pe vişin l-am mângâiat pe scoarţa bătrână aşa cum i-am mângâiat pe ai mei pe obraji, şi le-am promis că mă întorc într-o zi. Au trecut 10 ani.

De 10 ani, an de an, primele poveşti pe care le aud, de fiecare dată când mă întorc acasă, sunt ca cele de mai sus. Despre oameni sfâşiaţi de nevoi şi de dor, despre case pustii şi speranţe ucise din faşă. Despre minciuni electorale şi deşertăciunea găleţilor roşii, despre umilinţă şi moarte. Despre decidenţi politici care târâie după ei, cu sânge rece, o ţară care se zbate în sărăcie, o scufundă în pomeni şi neştiinţă, o îneacă în ură pentru cel de aproape. 

După 10 ani de la plecarea mea, tanti M a căpătat un ajutor social de 100 de lei şi un „salariu“ de la un pensionar care în mintea ei e boier, pentru că are de 10 ori mai mult decât ea. Asta e măsura bunăstării pe care a asigurat-o, în toţi aceşti ani, clasa politică.  

Eu cred că timpul acestor politicieni se termină aici. E de ajuns. Soluţia la sărăcie nu o reprezintă pomenile lor. Programele de guvernare nu sunt despre fuga de puşcărie. Programele de guvernare sunt despre oportunităţi pe piaţa muncii, educaţie, investiţii, justiţie puternică şi independentă, măsuri sociale care să respecte demnitatea oamenilor. Sunt despre respect şi responsabilitate în relaţia cu cei guvernaţi. Nu sunt despre minciuni, suferinţă, speranţe zdrobite şi case pustii.

Aşa că, după 10 ani de aşteptări irosite pe alţii, mi-am ales felul meu de a mă întoarce acasă. În toamnă fac pasul spre politică şi mă voi alătura Mişcării România Împreună, partidul ale cărui baze le-a pus Dacian Cioloş. Un pas imperfect, cu multe responsabilităţi, cu aşteptări mari din partea oamenilor, care trebuie validate printr-o muncă imensă, cu greşeli inerente şi multe lucruri de corectat sau de îmbunătăţit. Dar o fac cu mintea deschisă şi cu toată convingerea că altfel nu se poate. Altfel nu mă voi întoarce niciodată, cu adevărat, acasă. Altfel, şi peste 20 de ani, când bunica, poate, nu va mai fi şi casa rămâne goală, satul ei va arăta la fel, dacă nu mult mai pustiu, iar tanti M, cât o mai ţine-o Dumnezeu în viaţă, va avea, în cel mai bun caz, acelaşi ajutor social mizerabil de 100 de lei, indexat cu rata inflaţiei. 

Pentru ei, pentru oamenii aceştia, ca cel din avion, ca cei din satele prăfuite şi goale, pentru copiii care rămân în urmă cu miile, în fiecare an, în timp ce părinţii lor umplu colţurile lumii, fugăriţi de sărăcia şi umilinţa de acasă, eu am decis. Nu ştiu ce faceţi voi. Dar dacă aţi obosit să vă irosiţi aşteptările şi să vă număraţi anii pierduţi pe neputinţa sau chiar ticăloşia altora, faceţi pasul. Oriunde vreţi şi vă simţiţi reprezentaţi, chiar nu contează. Dincolo de ideologie, care nu mai există în România, pentru că PSD nu este un partid de stânga, ci o ruşine pentru orice partid de stânga, aşa cum PNL nu s-a ridicat niciodată la înălţimea aşteptărilor dreptei româneşti, ci a ales să mocnească într-o ştioalnă numită USL, dincolo de frustrările pe care vi le provoacă clasa politică, dincolo de ezitările şi bătăliile inegale pe care le poartă partidele noi, care vă irită uneori, dincolo de nehotărârea şi reacţiile târzii ale unora dintre noi, faceţi pasul. Puneţi umărul acolo unde vreţi să fie altfel şi spuneţi, arătaţi, construiţi România aşa cum vreţi voi să fie.

Ţara în care vrem să trăim e o alegere. Precum semnătura pe proprie răspundere a omului care a plecat din spital, după o injecţie cu morfină, şi s-a urcat într-un avion care îl ducea spre un loc ştiut şi dorit, spre acasă.