Articol publicat pe blogul Despre Opera

Ateneul n-a fost plin la recitalul Cvartetului „Belcea” şi poate că explicaţia se află în rândurile de mai sus. Deşi este una dintre formaţiile camerale de top la ora actuală, care a înregistrat mult, cu discuri devenite de referinţă.

A fost mai întâi Beethoven, Cvartetul Nr. 14, inclasabilul, cel mai lung, cu şapte părţi care se cântă fără pauză, cel mai interiorizat, cel mai chinuitor din creaţia târzie a „Marelui surd”. Lucrarea a devenit o semnătură a formaţiei, e primul pe care l-au cântat, încă de acum douăzeci de ani. Începe cu o fugă în care cele patru instrumente îşi iau zborul pe rând, iar modul în care Corina Belcea (vioară), Axel Schacher (vioară), Krzysztof Chorzelski (violă) şi Antoine Lederlin (violoncel) au făcut-o a fost plin de delicateţe, dublată de modestie. Pentru că filosofia unui cvartet, chiar şi a celor compuse din cei mai mari virtuozi, este aceea de a face muzică împreună, orice orgoliu solistic este lăsat la o parte. Apoi, celelalte părţi au început să curgă, schimbând stări şi culori, fără să-ţi dai seama când, timp de 40 de minute. Iar „efectul este ca şi cum într-o piesă de teatru s-ar fi schimbat decorul pe neobservate”, spunea Corina Belcea într-un interviu acordat suplimentului Enescu 2015, editat de ziarul Adevărul. A face muzică, aşa cum a fost interpretarea cvartetul lui Beethoven, este o formă de iubire, scriam în avancronica de ieri.

A doua parte a recitalului a fost Cvintetul D965 de Franz Schubert. Pentru al doilea violoncel a fost invitat Valentin Erben, fost profesor al membrilor cvartetului, dar şi prezent în înregistrarea aceleiaşi lucrări pentru EMI, în 2009. De la interiorizarea lui Beethoven am ajuns în plin romantism, cel al lui Schubert. O operă finală (compozitorul ei va muri la două luni după ce a scris-o),  în care patetismul nu debordează ca în Requiem-ul de Mozart sau Stabat mater-ul lui Pergolesi, poate tocmai din cauza rigorilor de compoziţie ale acestui gen muzical. Cu atât mai mare impulsul de a scruta tensiunea dramatică crescândă din prima parte. Belcea Quartet au cântat acest cvintet mai melodramatic decât în interpretările obişnuite. A rezultat un Adagio, cel din partea a doua, foarte meditativ, răscolit uneori de puseurile ritmice din partitură, dar cu un final extraordinar. Solo-ul de vioară din ultimele minute ale acestei părţi, cântat la limita perceptibilului, nu era altceva decât o expresie pe care aproape că o puteai pune în cuvinte. Ca o poezie, dar o poezie spusă aproape în şoaptă, acompaniată de corzile ciupite ale celui de-al doilea violoncel şi de acordurile primului. Am plâns ca un prost, ce pot să spun mai mult? Până şi publicul aproape că încetase să mai respire. Acele versuri fără cuvinte, ca şi cum ar fi fost ultima declaraţie de dragoste a compozitorului, mi-au rămas fixate în minte (şi, de acum încolo, în memorie) şi mai departe, în ultimele părţi, Scherzo (Presto) sau Allegretto-ul final, cele pline de ritm şi de vitalitate.

Aşa s-a încheiat, fără bis, primul concert de la Enescu 2015 la care am asistat. Un contrast teribil între un poem şoptit şi uriaşa Simfonie Nr. 9 de Mahler care a urmat la Sala Palatului, cu Zubin Mehta. Dar despre acesta, mai târziu.