Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Să ştiţi că teoria conspiraţiei, care afirmă că „Melodia este o strategie de marketing a fabricanţilor de piane pentru a creşte vânzările”, nu este deloc adevărată. Chiar dacă umorul ei e nebun.

Au fost mai multe concerte de acest fel la Enescu 2015, dar, din păcate, ele se pierd iremediabil în aglomerarea bianuală de vedete mai mult sau mai puţin recomandabile („mami” Mutter, „zeul” Ion Marin, invalidul Mehta, cargo-ul BPO, gimnasta Wang, copiii ORT şi tot felul de pictori ai viorii, partiturii, pianului etc.). De multe ori, sonorităţile contemporane sunt dedicate muzicii de cameră, astfel încât în sală întâlnim un pumn de oameni, împărţiţi în două categorii: colegii celor de pe scenă şi pasionaţii foarte curioşi şi deschişi la nou. Sigur, aşteptările nu sunt răsplătite întotdeauna, dar procentul eşecurilor nu este atât de mare pe cât se crede. Apoi, Mozart, Beethoven, Verdi etc. sunt morţi de multă vreme. Nu aţi avut curiozitatea să aflaţi cum e la o premieră mondială? Să-l vedeţi pe compozitor copleşit literalmente de emoţii? Să-l salutaţi? Să vă minunaţi de tinereţea lui?

Dacă aţi ajuns cu lectura până aici, am să vorbesc mai întâi despre compoziţia lui Vlad Maistorovici, 30 de ani (!), chiar dacă ea a fost prezentată în a doua parte a programului. Vlad Maistorovici este un violonist şi compozitor, născut la Ploieşti (unde Sanda, mama sa, este o celebră profesoară de pian), cu studii în Anglia şi Elveţia, cu o carieră internaţională în ascensiune. Un drum ce pare familiar, nu-i aşa? Şi Enescu l-a parcurs, încă şi mai ardent, dar e un algoritm pe care l-a lăsat muzicieniilor români, ca să-l aplice, şi să-i semene.

Ieri după-amiază, într-un Ateneu care nu era plin, dar nici dezolant de gol,  am avut o mare plăcere să-l văd pe Dmitri Sitkovetski, mare violonist şi dirijor rus, dar şi orchestrator şi compozitor la rândul său, conferenţiar şi director muzical al New European String Chamber Orchestra, un ansamblu care combină şcolile de muzică din Estul şi Vestul Europei. Un personaj fermecător, a cărui înfăţişare aminteşte chiar de Ceaikovski, dl. Sitkovetski a avut inspiraţia să prezinte fiecare lucrare pe care urma s-o interpreteze alături de orchestra sa, într-o limbă engleză impecabilă, fără nici un pic de accent rusesc. Sigur, erau informaţii care se regăseau şi în program, dar niciodată nu e prea mult.

Concert Transilvan, aşa se numeşte compoziţia lui Maistorovici, care preia, în manieră postmodernă, teme muzicale ale unor cântece din secolul XVII din Codex Caioni al lui Ion Căianu (1629-1687), un călugăr franciscan ardelean, dar un renascentist adevărat, priceput în foarte multe domenii, de la inginerie şi până la filosofie, trecând evident şi prin culegerea de folclor dar şi compoziţia de muzică cultă. Lucrarea este un concert pentru vioară şi orchestră de coarde, iar solistul a fost Eugen Ţichideleanu, ajuns să debuteze la Festivalul Enescu la mai mult de un deceniu distanţă de momentul când a câştigat Concursul Enescu, din al cărui juriu făcea parte, în 2003, chiar Dmitri Sitkovetski. În acest timp, Vlad Maistotovici, violonist şi el, care cântase în prima parte a programului, îşi consuma emoţiile ascuns în public. Au fost vreo zece cântece, dansuri şi teme muzicale extrase din codex. Am renunţat repede să le mai ţin socoteala, pentru că muzica era pur şi simplu cuceritoare. Un amestec de folclor cu muzică preclasică, se simt influenţe ale lui Monteverdi, vagi, suntem la marginea civilizaţiei occidentale, în Ardealul habsburgic (un noroc, din punct de vedere muzical). Dar şi o simplitate, oarecum inevitabilă, generată de epocă şi de sursele de inspiraţie. Totul e învăluit într-un acompaniament ingenios: corzile orchestrei de cameră produc un sunet neobişnuit de vibrant al unui ţambal imaginar şi uriaş. Comentariile pe care le fac pe rând solistul şi orchestra sunt moderne, dar dozajul sonorităţilor contemporane nu este invaziv, ci conţinut între nişte limite care să nu epateze spectatorul. Acest echilibru, cu care nu suntem deloc obişnuiţi, într-o societate mereu dispusă la exagerări de limbaj, mi-a plăcut foarte mult. Şi dacă ar fi să aleg unul dintre cântece, acesta ar fi al doilea (cred că se numea „Alt dans valah”, dar nu pot fi foarte sigur, pentru că de fapt tema lui evolua organic), de o simplitate care friza copilărescul, dar care se dezvolta apoi, fără grabă şi fără orgoliu, într-un discurs mai degrabă subtil decât aglomerat de idei, rostite apăsat. Eugen Ţichindeleanu locuia în acest univers, adăugându-i o virtuozitate bazată pe diversele tehnici pe care le utiliza la reluările temei principale. Combinaţia aceasta de folclor transilvănean (arhaic, rugos uneori, dar şi tragic) cu veselia reţinută pe care Maistorovici a extras-o din muzica preclasică occidentală a fost, repet, foarte bine dozată. Mi-ar plăcea foarte mult s-o mai aud şi în stagiunea unei orchestre de cameră româneşti. Este, păstrând proporţiile, o nouă Poemă română.

Mă simt tentat să scriu pe larg şi despre restul programului. Totuşi, chiar dacă acesta a fost foarte frumos, ar fi nedrept să-i aloc mai mult spaţiu decât unei premiere mondiale. Aşadar, pe scurt: prima parte a concertului de la Ateneu a fost gândită pe tema amintirii, Fotografii ruseşti de Rodion Şcedrin fiind urmată de Amintiri dintr-un loc drag de Ceaikovski. Lucrarea lui Şcedrin a fost excelentă, efectiv nişte stop cadre, de la amintirea satului bunicilor, trecând apoi printr-o toccată a gândacilor din Moscova, un clişeu Stalin, punctat ironic de melodiile sale preferate, dar şi de strigătele pe care compozitorul le-a cerut interpreţilor, pentru a termina cu o meditaţie pe fondul sunetului (imaginar) al clopotelor de seară. „Locul drag” al lui Ceaikovski este de fapt prima versiune a părţii a doua a celebrului său concert pentru vioară, înlocuit mai târziu de Canzonetta pe care o ştim cu toţii azi. Un bis, cu transcripţia pentru orchestră a unei arii dintr-o operă de Stravinski, surprinzător de rusească, cu accente bahice, a încheiat prima jumătate a după amiezii. La reluare a fost Cvartetul Nr. 3  de Şostakovici (din nou Şostakovici — se cântă aproape la fel de mult ca Enescu la acest festival), transformat de către Sitkovetski într-o Simfonie de coarde. E acelaşi univers însă, cel din marile simfonii ale lui Şostakovici, redus, pentru o dată, la scară umană. În cazul de faţă, cvartetul devenit simfonie de cameră este o altă variantă a Simfoniilor Nr. 7 şi 8, cele ale războiului, fără bolerouri groteşti  şi fără apoteoze terifiante. Dar o reducţie la fel de capabilă să te golească pe dinăuntru, să te bântuie, să te rănească, să te facă să suferi. Să te devasteze, pe scurt.

Concertul a durat mai mult decât se anticipa şi m-am trezit împăcat cu gândul că voi rata întâlnirea cu Leonskaya şi Temirkanov de la Sala Palatului. N-a fost cazul, într-un final, dar despre asta, într-un articol viitor.

Într-o memorabilă zi de Joi, 10 Septembrie 2015, ora 17.00, la Ateneul Român
New European String Chamber Orchestra, Dirijor: Dmitri Sitkovetski
Şcedrin – „Russian Photographs” pentru orchestră de coarde
Ceaikovski – „Souvenir d’un lieu cher” pentru vioară şi orchestră de coarde
Maistorovici – Concert Transilvan, pe teme româneşti din secolul XVII din codicele lui Ioan Căianu, pentru vioară şi ansamblu de coarde (solist: Eugen Ţichindeleanu – Laureat al Concursului Internaţional „George Enescu” – ediţia 2003)
Şostakovici – „String Symphony” op.73