România a ajuns la finalul celor 60 de zile ale stării de urgenţă, instituită în martie, pentru a preveni şi combate pandemia noului coronavirus care afectează în continuare, întreaga lume. În această perioadă, unii dintre noi am înţeles spre binele tuturor, să respectăm cât putem de bine regulile şi să stăm în izolare. Alţii au ignorat, încălcat cu bună ştiinţă măsurile impuse de autorităţi, în ciuda sancţiunilor, amenzilor date cu duiumul, dar şi a dosarelor penale deschise în cazul faptelor de zădărnicire a combaterii, pe de o parte, şi de răspândire a coronavirusului, pe de altă parte.

Din păcate, unii dintre românii afectaţi iremediabil de pandemie şi-au pierdut vieţile şi probabil că vor mai muri şi alţii în următoarele luni. Dintre infectaţii de până acum, câteva mii au avut norocul să fie declaraţi ”vindecaţi” de către medici! Dar se spune că vor rămâne cu sechele pentru tot restul vieţii.

Cu toţii, însă, am aşteptat cu nerăbdare ridicarea perioadei stării de urgenţă, sperând că vom scăpa de această pandemie nenorocită, venită pe neaşteptate şi ne vom întoarce la viaţa noastră cea de toate zilele. Cele mai frecvente întrebări puse aproape non stop, au fost ”Când se termină pandemia?” şi ”Când ne putem relua viaţa?” În ciuda previziunilor de tot felul, nimeni nu ştie exact când vom reveni la normalitate. O normalitate de care suntem conştienţi că nu va mai fi ca cea dinainte, ci una impusă de noile realităţi în care vom trăi. Începând de la măsurile şi regulile de sănătate, de desfăşurare a activităţilor profesionale în condiţii impuse şi terminând cu schimbarea stilului de viaţă personală.

Un aspect extrem de important, vital pentru toţi, este cel referitor la libertăţile şi drepturile individuale. În perioada stării de urgenţă, am resimţit cu toţii o îngrădire a libertăţilor fundamentale, mai ales că majoritatea dintre noi nu am mai trăit astfel de măsuri drastice, cu excepţia unora dintre vârstnicii care au prins războaie şi altfel de crize care au avut loc cu zeci de ani în urmă. Statul în casă, izolarea, monitorizarea, libertatea controlată ne-au făcut viaţa extrem de grea. Dar nici o criză nu seamănă una cu cealaltă, fiecare a avut/are specificul ei, în funcţie de perioada istorică de timp, de evoluţie a oamenilor, tehnologiilor şi societăţilor. Evident, criza sanitară de acum ni se pare cea mai grea şi gravă pentru mulţi dintre noi. Pe lângă faptul că ne-a prins complet nepregătiţi, a scos în evidenţă o cascadă de vulnerabilităţi care au agravat situaţia şi au îngreunat major modul şi timpul de răspuns pentru combaterea pandemiei. Lucru care ne-a costat şi ne va costa şi în viitor, atât în plan economic, cât mai ales în plan uman.

Realităţile societăţii noastre româneşti, care au fost/sunt încă marcate de nemuritoarele tare: corupţie, incompetenţă, iresponsabilitate, manipulare, prostie-ne-au arătat cât de slabi, cât de nepregătiţi şi vulnerabili suntem în faţa unor crize majore, cum este cea de sănătate de acum. Consecinţele sunt dezastruoase şi nu se opresc odată cu ridicarea stării de urgenţă sau cu încheierea acestei pandemii, într-un orizont nedeterminat în acest moment.

Înaintea declanşării pandemiei în România, mulţi percepeam starea critică a sistemului naţional de sănătate, în ciuda asigurărilor mincinoase ale unor factori politici, administrativi ori de altă natură care ne clamau, cum a fost cazul Spitalului de la Suceava, lucruri schimbate în bine în sistem, pentru care s-au cheltuit bani mulţi, în timp ce realitatea era exact opusă! Izbucnirea focarului de coronavirus ne-a relevat dezastrul sanitar de aici, ca şi de la alte unităţi medicale din ţară. E suficient să amintim că, în disperare de cauză, factorii politici responsabili de gestionarea crizei au fost nevoiţi să apeleze la ajutorul medicilor militari pentru salvarea situaţiei.

Armata a intervenit şi în ciuda dezastrului, dar şi a beţelor puse în roţi de oamenii şi tarele sistemului corupt şi incapabil, a pus lucrurile la punct, readucând speranţa în rândul opiniei publice speriate şi afectate. La fel cum s-a întâmplat şi la alte spitale din ţară unde a fost chemată să facă ceea ce trebuia să fi fost făcut dinainte, de responsabili civili care lucrau acolo. Acum, după ce şi-au făcut datoria, medicii militari au lăsat din nou comanda, managementul organizaţional şi medical autorităţilor civile. Să sperăm că acestea au învăţat ceva din experienţă şi vor continua munca pozitivă a militarilor. Un lucru extrem de greu, dacă ne gândim că din sistemul de sănătate trebuiesc îndepărtate tarele care l-au distrus înainte. Se va renunţa oare, la politizarea direcţiilor de sănătate publică, la numirea în funcţii de manager a unor persoane incompetente, corupte, se va renunţa la incompetenţă şi la beneficiile celor care învârteau pe degete sistemul sanitar naţional? Nu cred!

Un lucru este sigur, nimeni nu va mai putea readuce înapoi vieţile pierdute. ”Viaţa nu va mai fi la fel de aici înainte!” nu pare să fie doar un slogan de criză, ci o realitate care se conturează tot mai bine pe zi ce trece. Mai ales că se vorbeşte la nivelul specialiştilor internaţionali în medicină, că este posibil oricând, o recidivare a coronavirusului chiar dacă acum, aparent, pare că a fost depăşit vârful de creştere a răspândirii şi îmbolnăvirilor. Sau să ne confruntăm în viitorul apropiat cu alte tipuri de viruşi, de boli, de pandemii necunoscute şi extrem de periculoase.

Deja, viaţa noastră s-a schimbat într-o măsură foarte mare. Am fost şi vom fi în continuare nevoiţi să ne adaptăm permanent noilor realităţi. Unele schimbări forţate au şi aspecte pozitive, cum ar fi învăţarea din mers, pentru mulţi dintre noi, a lucrului cu noile tehnologii digitale; munca de acasă; atenţia sporită şi protejarea în mai mare măsură a propriei sănătăţi şi vieţi. Altele, cum ar fi legile, reglementările, măsurile privind restricţiile şi libertăţile individuale sau colective ce vor trebui să le respectăm o să ne displacă profund, chiar dacă, teoretic, acestea ar avea menirea să ne protejeze. După cum evoluează lucrurile în prezent, sunt semne clare că libertatea noastră nu va mai fi ce a fost, iar vieţile noastre par că vor fi tot mai mult monitorizate şi controlate de autorităţi. Control cu care nu suntem învăţaţi, dar pe care cred că vom fi obligaţi să-l acceptăm chiar dacă nu vrem nici în ruptul capului acest lucru.