Viorica Dăncilă a ales tăcerea, dar nu cea comemorativă. Nu a semănat nici cu un moment de reculegere, pentru că un astfel de moment nu se trăieşte fugind pe tocuri, cu capul în pământ. Nu e nici tăcerea nevinovată a unei femei în capul căreia se completează sărăcia de cuvinte cu lipsa de idei. Până la întrebarea respectivă, Dăncilă turuia destul de stăpână pe situaţie despre remaniere, programul de guvernare PSD şi preşedintele Liviu Dragnea. Este în funcţie de aproape un an şi nu se poate să fie nici măcar surprinsă că i se pun întrebări.

Când a hotărât că trebuie să iasă într-o întâlnire publică, pe 30 octombrie, măcar un consilier trebuie să o fi avertizat că va fi întrebată şi despre #Colectiv. Despre ce măsuri s-au luat, despre comemorare, dacă va depune măcar o coroană de flori în memoria victimelor şi despre ce crede ea – ca şef al executivului acestei ţări - că trebuie făcut ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple. Părea că întrebarea venea din altă lume, pe care nu o cunoaşte, cu care nu vrea să se întâlnească şi care o incomodează ca o etichetă netăiată uitată la rochia nouă. O scamă de care nu poate să scape decât scuturându-se. Un junghi în coaste. O sâcâială de care nu poate scăpa.

Viorica Dăncilă a ales fuga şi tăcerea şi a şters din DEX cuvântul empatie. Partidul din care face parte duce în traistă vinovăţia pentru #Colectiv şi deficienţele intervenţiei din acea noapte şi din zilele care au urmat. Tăcerea premierului PSD nu este nevinovată.