1989, ultimul an
0
Înaintea evenimentelor din decembrie 1989 a fost anul acela în care totul se prăbuşea în Europa de Est dar Ceauşescu părea de neclintit. Un jurnalist şi un poet povestesc viaţa acelor zile.
„Ştii când mi-am dat seama că se termină totul? La ultima indicaţie care a venit de la Ceauşescu. Ne-a transmis să scriem despre Panama şi despre amestecul străin, imperialist american în afacerile interne ale preşedintelui Noriega. Am combătut la ciocoii ăştia de se amestecaseră dar am scris-o cu un stil aşa, mai dezinvolt, cam cum aveam să scriu după 1989. Şi i-au dat drumul exact aşa. Atunci am realizat că urmează ceva”.
Jurnalistul Corneliu Vlad scria, în 1989, la România Liberă. „Am fost acolo 25 de ani: 20 înainte şi cinci ani după”. În 22 decembrie scria un editorial în ziarul tipărit imediat după decolarea elicopterului lui Nicolae Ceauşescu. România era, în sfârşit, liberă, ultima la rând dintre ţările est-europene din blocul sovietic, la capătul unui an în care Ceauşescu părea de neclintit. Cu o noapte înainte, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, o mână de oameni şi-a făcut curaj să strige ceea ce, de câteva zile, se striga deja la Timişoara: „Libertate!” şi „Jos Ceauşescu!”. Printre ei, poetul Florin Iaru.
Jurnalistul Corneliu Vlad
„În 1989 nu făceam nimic. Doar eram din ce în ce mai nervos pentru că vedeam cum se prăbuşesc ţările comuniste din jur. Polonia. Ungaria nu mai vorbesc, că era deja practic liberă. În Germania de Est începuseră deja mişcările”, povesteşte Iaru. De câţiva ani deja nu mai avea dreptul să fie publicat sub semnătură şi obţinuse un post de magazioner la editura Cartea Românească. „Toate cădeau rând pe rând, în general paşnic. În faţa acestui val, Ceauşescu ridica zi de zi ziduri din graniţe şi frică tot mai înalte. Ne simţeam ca-ntr-un cilindru scufundat într-o mare eliberare. Asta făceam în 1989. Speram dar nu credeam. Pentru că şi eu eram convins că sistemul e atât de solid încât mai degrabă murim noi decât să dea ei puterea. Eu eram pregătit pentru încă zece ani de viaţă ai lui Ceauşescu”.
Fabrica de omagii şi discursuri tovărăşeşti
La România Liberă, 1989 începuse destul de abrupt. Chiar în ianuarie, redactorul-şef, Petre Mihai Băcanu, fusese arestat pentru că pregătise, împreună cu alte patru persoane, tipărirea unui ziar clandestin, într-o ţară în care libertatea de opinie era un delict iar toate publicaţiile conduse de trepăduşii partidului şi supuse unei cenzuri stricte. „Până atunci, la România Liberă nu a fost niciodată teroare. Atunci ne-au chemat, tovarăşii, să ne întrebe dacă nu ştiam nimic din ce făcea Băcanu. Tia Şerbănescu şi Florica Ichim au spus că ştiau dar nu au dat importanţă. Pe ele le-au mutat disciplinar. Am avut un oarecare frison, vreo câteva săptămâni”.
Pentru Corneliu Vlad, limbajul partidului „devenise o litanie. Intrase deja în ADN-ul oricărui, limbajul ăla cu roţi dinţate care nu permitea nici cea mai mică toleranţă stânga-dreapta. Erau citate şi formulări verificate de cenzură, care s-au cimentat în timp, au intrat în conştiinţa presei şi a întregii naţiuni. Orice cuvânt nou rostogolit în presa momentului era suspect. Rarisim dacă mai puteai introduce un cuvânt aşa, mai sfătos, mai răzăşesc. Ciuleau urechea cum faci când popa rosteşte un neologism sau un barbarism. Dar îl lăsau, că era neaoş.
Tovarăşa Emilia Sonea, de la secţia de propagandă, ne chema să facem diverse materiale. Un ţăran cooperator trebuia să ţină un discurs despre dezarmare, obiectivul de bază al omenirii. Cine-l făcea? Unul ca mine. Ne dădea 200 de lei şi prima chestie pe care o făcea tovarăşa Sonea era un Nuuu aşa, toa'şu! Mai... altfel. Te duceai într-un birou alăturat, îl rescriai învârtind doar paragrafele şi-l duceai înapoi. Ei, vezi? Vezi? Nu-i aşa că e mai bine acum?
În general”, spune Vlad, al cărui nume este legat de jurnalismul de politică internaţionale, „dacă ştiai care sunt limitele, între ele puteai zburda ca toţi dracii. Numai puţin dacă, însă, călcai pe margine, imediat... Erau de o acuitate, toţi cerberii ăştia, ceva de nu s-a pomenit”.
Nu aveai voie să bagi cuvântul „înger” în titluri de poezii. „În interiorul poeziei mai mergea. Mai strâmbau din nas, dar mai mergea. Dar în titluri de poezii? Sfinţii? Îngerii?”
Ori accepţi, ori n-ai. Dar cât să n-ai?
Ce făceau, în acel an, poeţii generaţiei 80? Erau, ca şi în anii trecuţi, dispreţuiţi de creatorii de literatură înregimentaţi în partid. Florin Iaru şi colegii săi aparţineau unui „curent estetic decadent, duşmănos, de neînţeles, modernist, cu glume. Glume? De ce trebuia să râzi în poezie? Poezia trebuia să fie gravă, filosofică şi ţărănească. Iar noi eram orăşeni. Eu n-am dormit cu capul pe căpiţe şi n-am ieşit cu caprele. Să mint, să inventez? Mai bine vorbesc despre benzinării fără benzină, despre magazine, despre iubite care…” Acele personaje care le denunţau decadenţa, povesteşte Iaru, „tovarăşii literaturii făceau în viaţa de zi cu zi lucrurile ăstea despre care noi scriam. Cu cât un om pare mai ferm la datoria morală, cu atât îl suspectezi mai tare că ascunde un viciu de procedură atât de ciudat încât simte nevoia să facă pârjol în jurul lui, să nu se apropie nimeni cu vreo bănuială. Dar de unde să fi ştiut atunci?”
Poetul şi publicistul Florin Iaru
Lumea poeziei era împânzită de turnători la Securitate. „Oamenii nu sunt cu toţii eroi. Nu sunt nici măcar rezistenţi. Au invidii, au parti-pris-uri, au respingeri. Trebuie doar un regim politic care să exploateze asta şi vei vedea rezultatele. O civilizaţie nu se face cu eroi. Se face cu oameni normali, cu slăbiciunile şi tăriile lor. Or, când un regim urmăreşte numai slăbiciunile cuiva şi pedalează acolo, omul ăla e pierdut, nu se poate împotrivi”.
Asta era România anului 1989: o ţară de oameni pierduţi. Nu cu toţii vânduţi, cei mai mulţi doar speriaţi. „Fiecare aspect şi fiecare oră a vieţii unui om era într-o situaţie de ori - ori. Ori accepţi, ori n-ai. Ori accepţi, ori n-ai. Ori accepţi, ori n-ai. Cât să n-ai? Asta te toceşte, zi de zi. Regimul de aici a fost asemănător cu cel din Germania de Est, unde oamenii nu vorbeau. Era ca o gaură neagră, nu ieşea nimic”, îşi aminteşte Iaru. A fost unul dintre motivele pentru care România nu a putut avea un Vaclav Havel şi a avut un Ion Iliescu. „Spre deosebire de Cehia, unde Havel şi toţi prietenii lui puteau discuta din închisoare cu jurnalişti străini şi să dea interviuri, în România, în libertate fiind nu puteai avea contact cu un jurnalist străin”. Al doilea motiv a fost revoluţia sângeroasă, ai cărei „eroi” au fost Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Cazimir Ionescu, Petre Roman, nu Doina Cornea, nu Ana Blandiana, care au fost chemate doar ca să gireze. Din nou Florin Iaru: „Pe 23 decembrie 1989 au încercat câţiva nebuni să organizeze o demonstraţie. Apare Cazimir Ionescu şi spune nu ieşiţi la demonstraţie, oameni buni, vor trage asupra voastră. Doina Cornea a întrebat Cine vor trage asupra noastră?. Am urât-o cu puterea naivităţii şi a omului manipulat. Are dreptate Cazimir Ionescu, mi-am zis atunci, îi duce pe oamenii ăştia la moarte. Ei, în săptămâna aia s-au creat eroii noi, care au construit România de astăzi”.
Cărucioarele cu sute de cărţi ale miliţiei
Redacţiile de la Casa Scânteii primeau, înainte de 89, presă străină. Asta era principala lectură a lui Corneliu Vlad în acel ultim an. „Dar era şi literatură bună, slavă Domnului. Eu de la Marin Preda şi Fănuş Neagu nu am mai citit scriitori români. În rest, ce puteai să faci? Gagici, citit, băut, servici. Prietenii erau colegii de la redacţiile din Casa Scînteii. Regimul lăsase câteva oaze: la restaurantul Uniunii Scriitorilor puteai să înjuri pe aproape oricine, vara la Vama Veche se dădeau poalele peste cap şi slipul jos. Era ca manechinul patronului japonez, căruia îi puteai trage pumni pentru ca viaţa să meargă înainte”.
Gaşca lui Iaru citea în 89 cărţi interzise. „Ceva cu Noaptea nu se prind raţe. Buzura se citea. Viaţa ca un peron a lui Paler, care a fost retrasă după ce a protestat un grup de oameni ai muncii, tipografi, în şedinţe de înfierare. Aşa a păţit şi Cărtărescu. Două grupuri de tipografi au refuzat să publice cartea Poeme de amor. Că e imoral, auzi? Poeme de amor! Atunci a sunat George Bălăiţă, directorul editurii Cartea Românească şi membru în Comitetul Central al Partidului Comunist, a dat telefon la Bacău, le-a zis Trimit o carte, într-o săptămână o am gata. Mişcă cineva, îl dau afară. Şi pe prim-secretar îl dau afară. Aşa a apărut Poeme de amor. Omul sfinţea locul”.
Viaţa lui Iaru pendula între depozitul de la Cartea Românească, cozile la raţiile alimentare, goana după produse găsite pe sub mână şi prietenii cu care se întâlnea în crâşme, acasă, la discoteci, în vacanţe, în călătorii. „Ne dădeam telefoane, ne întâlneam, făceam cărţi, vorbeam despre literatură”. Citeau sau scriau. Piaţa neagră a cărţii era una dintre cele mai înfloritoare. „Cel mai iubit dintre pământeni costa 55 de lei la oficial şi la negru se dădea cu 300. Profit 600%. S-a tras în 300 sau 500 de mii de exemplare. Venea miliţia, venea Securitatea şi lua cu sutele, cu cărucioarele. Miliţienii erau şi ei oameni. Dădeau mai departe la doctori, la alimentară. Era passepartout, cu cartea deschideai orice”. Pe de altă parte, „la tirajele de atunci, un autor lua la o carte tipărită în 2-300 de mii de exemplare un milion de lei. Echivalentul a zece apartamente de patru camere. Nu-i puteai cheltui. Dar erau bani albi. Îi spărgeau în dreapta şi stânga, la cel mai scump restaurant, în călătorii. Dădeai mese de o sută de persoane, nici nu se cunoştea că îi dai. De aia era bine să fii scriitor. Chiar şi cele mai nefericite cărţi de reportaje se vindeau în minimum 30.000 de exemplare şi îi aduceau autorului 60.000 de lei, ceea ce însemna o Dacie sau un apartament de două sau trei camere. De aia plâng unii după epoca aia”.
Frica şi palma de carne
L-am întrebat pe Corneliu Vlad dacă erau cunoscuţi securiştii din redacţii. „Acum câţiva ani a apărut o listă. Erau exact cei pe care îi bănuiai. Băi, se miroseau, ştii cum se miroseau? La mine au fost trei tentative să mă racoleze dar am avut mereu schema asta: sunt beţiv, curvar, gură largă. Însă îmi servesc patria. Vă dau rapoarte despre toţi străinii care prezintă interes pentru ţară dar nu-mi cereţi nimic despre români”.
Florin Iaru nu a simţit niciodată că e cineva pe urma lui. „Bazându-mă pe simţuri, nu. Numai pe raţiune. Exact ca foarte multă lume, mă simţeam important. Eram de fapt o piesă foarte mică, un rahat cu ochi, o muscă pe care poţi s-o striveşti”. Asta nu l-a scutit de vigilenţa Securităţii: „Am încercat cu doi prieteni, cu Bogdan Ghiu şi Augustin Frăţilă, să scoatem un samizdat. Am plănuit mult. N-a mers din două motive ridicole. Dar: aveam să aflu după vreo zece ani că din gaşca mea unul dăduse raportul”.
Frică era indusă în viaţa de zi cu zi: răspândeau zvonul că se reduc raţiile de alimente. Primeai o porţie de carne de 22 de centimetri lungime şi zece grosime. După trei decenii, Iaru se înfurie ca în acele zile ale ultimului an: „Nemernicii ăia”, adică propaganda de partid, „raportau că un român primeşte 52 de kilograme de carne pe an. Or, noi stăteam şase ore la coadă şi primeam, pentru trei oameni, pentru o săptămână, 250 de grame de carne de porc. Şi zece ouă pe lună”.
În timpul acesta, la Casa Scânteii „aveam bufet la care se mânca pe loc sau cu desfacere pentru acasă. Corneliu Vlad primea „două kile de carne macră, măduvioară, scăricică” la două zile după ce dădea comanda. „Venea carnea de la Gospodăria de Partid. Primea toată lumea - dacă-i dădeai şpagă. Şpaga nu cunoştea considerente politice”.
O lume în unsprezece bani
Iaru citează explicaţia unui economist despre diferenţa dintre vremurile de acum şi de atunci: „oamenii au 11 bani să cumpere produse care costă un leu; pe vremea lui Ceauşescu aveau un leu cu care să cumpere şi de 11 bani produse. Erau destui bani cu care, însă, nu se putea cumpăra nimic din comerţ. Toţi banii erau folosiţi pentru a face rost. De pe piaţa neagră, în care se ascundea totul şi se vindea la preţ dublu sau la triplu. Cât costa un pachet de Kent? 21 de lei. Cu cât ţi-l vindeau? Cu 100 de lei. Cât costa un dolar la oficial? 14 lei. Cât era la negru? O sută de lei şi trei luni de pârnaie”.
Pe măsură ce cădeau regimurile comuniste est-europene şi dispăreau pieţele de export ale lui Ceauşescu devenea tot mai clar că, la un moment dat, puterea de la Bucureşti ar fi rămas cu o imensă forţă de muncă producând pe stoc şi care cerea să consume. Mai putea face comerţ cu China, cu Coreea de Nord, cu ţările africane. „Ce să iei din Coreea de Nord? Fildeş, din ţările africane? Noi le împrumutaserăm. De unde să ne cumpere margă cu bani?”, se întreabă Iaru. „Aveam 11 tone de oţel pe cap de locuitor. Unşpe tone! Cu asta se lăuda Ceauşescu. Iar oţelul ăla era cumpărat în Germania de Vest la preţ de dumping pentru a fi topit şi refolosit la a fabrica mult mai uşor un oţel special. Tabelele exportate înveleau hale goale în economiile comuniste falimentare. Exportam rentabil ceva produse alimentare. Exact cele ce lipseau din magazine.
Cum erau făcute casele? Nu te puteai încălzi în ele. Cum erau caloriferele? Ce făcea posesorul de Dacie, mândria noastră naţională, săptămână de săptămână? Ridica capota şi începea să trebăluiască la motor şi la bucşe.
Nu era nici un lucru care să funcţioneze. Nimic. De ce nu ieşea nimic bun, dacă tot se străduiau să le facă? Nu ştiu, nu ştiu să-ţi spun.
Pentru cei care nu-şi aduc aminte, pentru cei care nu-nţeleg: viaţa era făcută din aceste amănunte, zilnic şi în proporţie de masă. Zi de zi. Erai condamnat să trăieşti aceleaşi probleme care te toceau la cap 365 de zile.
La sfârşit, ca-n Dino Buzzati”, încheie poetul şi revoluţionarul Florin Iaru, „am descoperit că totul stătea sprijinit într-un băţ iar băţul acela se numea Ceauşescu. Când a căzut băţul Ceauşescu s-a prăbuşit totul”.
Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle
Se încarcă comentariile...
