Ne cufundăm în tăcerea binecuvântată, asezonată după câteva minute cu un post de radio de rahat, a cărui muzică umple stadioanele. Nu avem ce să vorbim, noi sperând că nu ne va întreba nimic despre vremea de afară, el nepăsându-i. Miroase a corpuri, a vechi şi străbatem oraşul care nu vreau să ştie de noi, asta până când taximetristul aude o discuţie în care trebuie neapărat să se introducă. „Vreau să vă întreb ceva! Ce opţiune politică aveţi? Ştiţi, şi eu sunt ardelean!“. Zâmbim cu toţii, ca şi cum ne-am descoperit fraţi după o mamă ciudată, care ne-a părăsit demult în pădure.

Taximetristul ne povesteşte cum se raportează el la discursul lui Joe Biden, ce a înţeles, care sunt semnalele date prin această vizită, ne analizează gesturile lui Traian Băsescu şi replicile lui Victor Ponta. Apoi revine cu întrebarea. Noi cu cine votăm duminică? Eu, una, încerc să fiu de o delicateţe rară în ceea ce mă priveşte, în sensul că mă tem să nu cumva să fiu dată jos dacă răspund greşit. Am experienţa unei curse cu taxiul de acum câţiva ani, din Timişoara, când i-am spus taximetristului să mă ducă peste drum de grădina botanică, pe colţ la PDL. De fapt, voiam sa ajung la un bar din apropiere, dar nu ştiam exact să îi explic pe ce stradă şi acesta a fost singurul punct de reper care mi-a venit în minte. Atunci, taximetristul a oprit motorul şi a zis că, dacă ma duc la PDL, aş face bine să merg cu un alt taxi. Cu greu l-am lămurit că era doar un fel de a zice şi că, de fapt, eu mergeam să beau o bere lângă.

Aşadar, înapoi în taxiul din Bucureşti. Învăţată de cei şapte ani printre străini, ştiu că nu e bine să vorbeşti cu necunoscuţii despre opţiunile tale politice, aşa că evit cum pot şi spun că, de!, om vedea, totul e să votăm, ne mai gândim, mai discutăm, mai e până duminică şi aşa mai departe. Taximetristul insistă. Ne spune că îi este ruşine, că are aproape 60 de ani şi ştie foarte clar că generaţia lui este de vină. Pentru că au votat prost. Pentru că de fiecare dată au votat prost. Încheie cu un „Dar şi tinerii sunt de vină, domnule, sunt de vină pentru că, spre deosebire de noi, care am votat mereu prost, ei nici măcar nu votează“.

Cosmetizând realitatea, să zicem că ne-am dat jos din maşină şi a fost prima seară adevărată de primăvară-vară de anul ăsta şi să zicem că mirosea a copaci înfloriţi pe o stradă din Pantelimon, să zicem că nu erau câini, nici gunoaie, că taximetristul ne-a făcut cu mâna şi ne-a zâmbit părinteşte, apostoliceşte chiar, să zicem că pe cerul nopţii a apărut scris cu litere de foc „Mergeţi duminică la vot şi puneţi ştampila pe cutare“ şi că şi noi, chiar şi noi, am căzut de acord că din această discuţie am înţeles sensul existenţei noastre. Dar în Pantelimon copacii nu miros frumos, câinii nu sunt drăguţi şi în bloc au tăiat de o săptămână apa caldă (pe bune!). Iar pe cer nu scria nimic.

Totuşi, dacă mă întrebaţi pe mine, clişeul „indiferent cu cine votăm, ar trebui să mergem la urne“ e cât se poate de real. Chiar dacă avem buzunarele goale, chiar dacă Europa e sora vitregă din străinătate. Ar trebui să mergem pentru că civilizaţie, pentru că jos din copac, pentru că drepturi, pentru că opţiuni, pentru că normalitate, pentru că decenţă, pentru că revoluţii, pentru că libertate. Şi pentru că votatul e gratis. Restul costă. A zis şi la televizor aseară. Serios!