Contrapartida noastră era o echipă de ofiţeri moldoveni de relaţii publice, care scriau şi pentru ziarele militare moldoveneşti, tineri, deschişi şi foarte săraci. Noi eram, la acel moment, doar săraci. Ca să ne facă obişnuita cinste de bun venit, ne-au invitat în unul din birourile lor de lucru, luminat de un bec cam chior, şi ne-au omenit cu salamul cumpărat de unul dintre ei şi cu vinul adus de la părinţi, de un altul.

A fost una din cele mai demne şi vesele întâlniri pe care le-am avut în acei ani în care am bătut din pinteni şi pe lângă alte delegaţii, în alte direcţii. Pentru că ne-am simţit atât de bine, iar vizita curgea frumos, într-o altă seară, colegii noştri moldoveni au găsit şi un sponsor, şeful Casei Armatei, nu mai ştiu dacă nu cumva îşi menţinuse şi vechiul nume de Casa Ofiţerilor. Altă viaţă, bere pentru toată lumea, maiorul plătea.

Era anul unor puternice probleme economice pentru Moldova. Vizita la preşedintele republicii, Petru Lucinski, a fost aproape pe semiîntuneric, nu funcţiona decât un singur neon, iar cu frigul perioadei nu lupta niciun calorifer.

Tot pe întuneric a fost şi întâlnirea şefului nostru militar din acea perioadă, un general cu un mandat scurt şi cam turbulent, cu elevii Academiei Militare ”Alexandru cel Bun”.  Nu ne-am văzut prea bine la faţă, dar discursul generalului de la Bucureşti, cu multe pilde istorice şi mobilizator, a luminat, o jumătate de oră, sala.

Şi am mai fost în câteva locuri, printre care şi la un ospăţ popesc şi cu masa larg întinsă, deşi era perioadă de post, la Mănăstirea Curchi, unde am ajuns trecând prin sate cu casele de pământ, cenuşii, cu streşini subţiri şi temătoare în faţa vântului. După câteva minute de la sosire, şeful delegaţiei noastre şi-a cerut scuze de la stareţul mult prea atent cu mărimile şi cam neglijent cu împrejurimile, şi am plecat.

Dar prima mea întâlnire cu Basarabia nu a fost aceasta.

Vreo doi ani înainte de anul 1989, am fost abonat, ofiţer fiind, la câteva publicaţii străine. Am şi acum colecţia revistei ”Literatura şi Arta”. Cea a ziarului ”Tinerimea Moldovei” e undeva, la ţară, într-un pod de casă. Şi mai e revista ”Nistrul”, devenită ”Basarabia”. Am prins, ca cititor, trecerea la grafia latină şi primele texte, unele clasice, altele având doar ardoarea momentului, scrise cu frumoasele litere româneşti.

Nu am fost pe vreun pod de flori şi nu am avut entuziasme privind inevitabila unire. În anii 90, chiar la începuturi, când lucram la o revistă de istorie militară (apare şi în prezent, editată de Institutul pentru studii politice de apărare şi istorie militară), am aflat că la Facultatea de Istorie, pe care tocmai o absolvisem, la fără frecvenţă, fuseseră primiţi primii studenţi din Moldova de peste Prut. Birourile noastre erau atunci pe Cobălcescu, lângă Cişmigiu, deci nu departe de Universitate. În Sala Mare de şedinţe a Complexului Editorial, cum pompos se numea acel loc, în acea vreme, am avut o întâlnire cu cei pe care îi consideram fraţii noştri tineri (erau chiar foarte tineri, de 17 – 18 ani). Ei tăcuţi şi solemni, noi, guralivi şi oficiali. Între noi, câteva farfurii cu fursecuri. Pentru că mi s-a părut că nu de lozinci de bun venit aveau nevoie, seara m-am dus în campusul unde erau cazaţi, blocul ”Ştefan Gheorghiu” de lângă staţia de metrou ”Politehnica”, cu portbagajul Daciei 1300 plin cu colecţia de 20 de ani a Magazinului Istoric. Cred ca am putut oferi cam doi ani de colecţie pentru fiecare student.

Mai târziu, când lucram la radio, am mai cunoscut un student, un tânăr pe nume Iorgu, care nu venise la Bucureşti să răsfoiască Magazinul Istoric. Era un băiat cu situaţie şi acasă, în Basarabia, începuse să înfiripe ceva şi în Bucureşti. Era descurcăreţ, alunecos, plin de resurse, mereu în grabă, preocupat, nici acum nu ştiu ce treabă avea cu noi, cei de la emisiunea militară, poate faptul că şi noi aveam un coleg interesat şi de aspectele economice ale culturii şi relaţiilor. Nu m-aş mira ca acum să se afle undeva mai la vest, la fel de activ şi de descurcăreţ.

Peste mulţi ani, când lucram la Moscova, am cunoscut câţiva din multele zeci de mii de moldoveni care luaseră azimutul spre est în căutarea unui loc de muncă. Tot descurcăreţi, plini de iniţiativă. O moldoveancă, vânzătoare la un magazin de confecţii, văzând că maşina noastră are o ”pălitură” (tabla îndoită uşor, de la un accident în trafic), ni l-a recomandat imediat pe fratele ei, mecanic auto. Simţise imediat că nu suntem vorbitori nativi de rusă şi, din una în alta, ajunsesem, inevitabil, la limba română.

Au fost contacte scurte şi mai mult simbolice. Puteau să fie mai multe, mai ales în locurile unde existau omologi diplomaţi de la Chişinău. Reprezentanţii moldoveni erau însă de o discreţie accentuată.

Astfel că imaginea şi parfumul Basarabiei nu a depăşit cu mult ceea ce aflasem deja de la un patimaş profesor de istorie din Liceul Militar ”Dimitrie Cantemir” din Breaza, domnul Ştefan Mihăilescu, care pentru noi, dar şi pentru ceilalţi profesori, nu ajunsese niciodată ”tovarăş”, deşi, desigur ne adresam şi dumnealui conform vremurilor. Ulterior, am aflat că fusese şi prizonier de război cu un număr lung de încercari de evadare, ultima dintre ele reuşită, deci era un profesor de istorie cu propria istorie.

Anume că într-o zi de 26 iunie, acum 80 de ani, s-a dat un ultimatum pentru predarea Basarabiei, iar pământul acela şi oamenii lui, cei care nu s-au putut refugia dincoace de Prut, duşi au fost.

Ne-am reîntâlnit după 50 de ani şi de 30 de ani tot vorbim. Suntem la fel şi un pic diferiţi. Şi unii, şi alţii, ne uităm mai mult în altă parte, şi aşteptăm.

Ce, Dumnezeu ştie!