Teorii de istorie culinară care ne dezamăgesc: borşul şi mujdeiul, singurele alimente cu adevărat româneşti. Micii inventaţi de Cocoşatu' – un mit urban

Usturoi de vântare la piaţă FOTO Adevărul

Cercetători ai bucătăriei autohtone spun că majoritatea teoriilor privitoare la mâncărurile pe care şi le revendică românii sunt false.

Deşi majoritatea românilor sunt convinşi că preparate precum sarmalele, mămăliga, micii sau ciorba de burtă sunt invenţii ale înaintaşilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic, cercetările în arhive atestă că aceste teorii nu sunt adevărate.

Istoria culinară a lumii prezintă suficiente dovezi care să probeze că, din cele mai vechi timpuri, din China până-n America, orice neam a învelit diverse ingrediente în foi de varză, de viţă de vie etc. Bucatele astfel rezultate ar putea fi traduse în româneşte prin cuvântul "sărmăluţă". Locul precis de pe glob în care "s-a născut" acest produs culinar este totuşi imposibil de stabilit.

Discuţii aprinse se nasc frecvent şi în legătură cu celălalt produs culinar foarte des întâlnit în meniurile românilor. "Fierturi de cereale s-au făcut în lume încă de când omul s-a transformat din vânător, culegător sau pescar în agricultor. Mămăliga de mei a fost atestată încă de la romani - strămoşi comuni românilor şi italienilor. Mai târziu a fost folosit porumbul. Acum se merge într-o direcţie falsă şi se spune ba că românii au luat mămăliga de la italieni, ba că de la americani, odată cu porumbul. Cert este că aşa cum fac românii mămăliga nu o mai face nimeni. Polenta (echivalentul italian al mămăligii) e cu totul şi cu totul altceva. Dacă există fierturi asemănătoare în alte părţi, în niciun caz nu sunt atât de răspândite şi n-au un caracter naţional aşa de puternic ca la noi. Pe de altă parte, în acest teritoriu se fac mămăligi cu mult înaintea formării poporului român, deci mămăliga nu poate fi revendicată de o regiune istorică sau alta", explică gastronomul ieşean Marius Cristian, alias Costăchel.

În privinţa celebrilor mici, circulă cu insistenţă în România legenda potrivit căreia ar fi fost inventaţi din întâmplare în Bucureşti de un bucătar pe nume Cocoşatu', care n-ar mai fi avut maţe pentru cârnaţi şi-ar fi pus pasta de carne direct pe plită.

„Mititeii, micii sunt o banală hrană cotidiană balcanică, derivând din kebapul turcesc. Numele albanez de kebap (pronunţat cebap sau cevap) arată evoluţia în albaneză a turcescului k- iniţial spre q- (= ci-). De la qebapi, sârbii au diminutivat încă o dată, făcând cevapcici, iar de aici, scurtat şi păstrând aliteraţia, a rezultat mici în română. La origine însă avem doar banalul kebap turco-persan", scrie filologul ieşean Dan Alexe, în lucrarea "Dacopatia şi alte rătăciri româneşti", Editura Humanitas, 2015.

Acesta completează în lucrarea citată că "sarmalele şi ciorba de burtă şi micii şi zacuscile şi toate celelalte sunt revendicte şi de sîrbi şi de bulgari şi de albanezi şi de greci şi, de fapt, sunt luate de toată lumea de la turci".

La întrebarea esenţială, "Şi noi cu ce rămânem?", cercetătorul ieşean stabilit în Belgia răspunde: "Avem douã lucruri esenţiale, fundamentale, două lucruri pe care nu le mai face nimeni si care, omorând microbii, dând vitamine şi întărind sistemul imunitar au ajutat la supravieţuirea neamului prin mii de ierni de mămăligă cu untură:

— mujdeiul şi borşul (zeama acră din tărâţe, nu ciorba impropriu numită borş).

Sigur, mai toate naţiile folosesc usturoi, sau fac sosuri de usturoi, însă nimeni nu îl consumă atît de concentrat, cu atîta frecvenţă şi însoţind atîtea mâncăruri. La fel, impropriul numit borş: niciun alt popor nu foloseşte o asemenea zeamă de cereale la acritul mâncărurilor. Cam atât este pur românesc: mujdeiul şi borşul, zeama acrã… E puţin? Aş !… Unii nu au nici asta. Sfidez pe oricine sa-mi zică un fel de mâncare luxemburghez", mai notează Dan Alexe în "Dacopatia şi alte rătăciri româneşti".