Protestul disperat al unui tânăr medic: „Vreau ca sistemul medical actual din România să se prăbuşească în ruină“

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu a scris un editorial-protest extrem de dur la adresa sistemului medical actual din România.

„Acuz” este titlul unui editorial dur semnat de medicul psihiatru Gabriel Diaconu (35 de ani) în publicaţia online Viaţa Medicală. Tânărul medic român acuză tarele grave ale sistemului medical din România şi tăcerea complice a corpului doctorilor români.

Editorialul, publicat la începutul lunii mai, s-a răspândit în mediul online şi a stârnit reacţii diverse, preponderent apreciative. Cu toate acestea, autorul spune că este obişnuit „cu aplauzele din tribună“, pe care nu le consideră mulţumitoare.

„Colegii mei sunt foarte entuziaşti atunci când altcineva poartă drapelul. E mult mai simplu pentru medicul român să fie de acord cu altcineva decât cu sine însuşi. Întâmplator durerea mea e despre tăcerea lor, fiindcă şi aplauzele sunt tot o formă de tăcere. Nu caut să am aplaudaci. De fapt, aplauzele lor mă lasă rece“, a declarat, pentru Adevărul, medicul Gabriel Diaconu.

Medicul Diaconu a urmat cursurile Universităţii de Medicină „Carol Davila" în perioada 1998-2004 şi s-a specializat timp de patru ani la Universitatea din Montréal, Canada. Lucrează în domeniul medical din România începând cu 2008, iar în prezent este angajat al clinicilor private MedLife şi MindCare. 

„Dorinţa mea e să vină o vreme când să tac şi să mă uit. Am să vorbesc până când o să fie prielnic să tac. Pentru că nu scriu de plăcere, ci de nevoie. E o nevoie a mea cu mine, de a rămâne sănătos în gândire. Eu nu caut schimbare pentru medici, ci îmi doresc o schimbare încât medicina pe care o practic eu să devină standard. Apoi am să tac”, a adăugat medicul Gabriel Diaconu.

Medicul psihiatru speră în schimbarea în bine a sistemului medical. "Bine e deja, treptat. Bine va fi după fiscalizarea plăţilor informale. Bine va fi când medicii vor fi plătiţi normal, când se vor purta ca o breaslă, nu ca o adunătura de plutocraţi, când vor ridica vocea faţă de indiferenţa malignă a statului la nevoile din sănătate. Fiecare zi în care medicii consimt să se poarte şi aşa e o zi în plus în care consfinţesc mocirla. Editorialele mele nu sunt mesaje în sticlă, sunt gânduri pe care le am eu. Dacă le au şi ei, sunt invitaţi să se poarte ca atare", a concluzionat tânărul medic psihiatru.

Redăm, în continuare, editorialul intitulat „Acuz”, al medicului Gabriel Diaconu:

„Când m-au întrebat prietenii ce vreau de la sistemul medical actual din România, aşa cum e el, am răspuns: vreau să se prăbuşească în ruină. Vreau un abces spart. Vreau rana hâdă în toată splendoarea. Doar atunci vom putea construi ceva. Pe adevăr. Pe onestitate. Pe ţesut sănătos. Vreau ca medicina românească să nască din propria-i cenuşă. Nu, nu vreau ca oamenii să sufere. Dar îmi doresc, odată pentru totdeauna, ca prin forţa evidentului retorica boantă să înceteze.

Cleveteala despre subfinanţare să înceteze, în timp ce milioane de euro dispar din sistem în buzunare selecte. Solicitările de bani, de aparatură, de investiţii în heliporturi şi secţii noi care apoi vor rămâne închise sub lacăt să înceteze, atâta timp cât medicii sunt plătiţi ca nişte şerbi. Atâta timp cât sunt împinşi, excitaţi subtil la glanda morală, să accepte plăţi informale doar ca să confirme mitul că nu există morală într-o gaură de şarpe.

Moartea noastră ca grup, a doctorilor care muncesc în România, nu e (doar) o consecinţă a sărăciei care ne împrejmuieşte. Există sărăcie, incontestabil. Dar prima sursă de pauperism e doctorul însuşi. Doctorul care şi-a văzut demnitatea îngenuncheată de vremuri.  

Povestea Ion Diaconescu, într-un interviu dat după 1989, de întâlnirea cu torţionarul lui – Vişinescu – într-o zi la Capşa. Vişinescu s-a apropiat şi i-a dat bineţe. Diaconescu s-a uitat atent la el şi i-a spus: „Iertaţi-mă, dar nu vă cunosc“. „Cum, domnule Diaconescu, eu care am avut atâţia deţinuţi la Râmnicu Sărat şi vă cunosc, şi dumneavoastră care aţi avut un singur comandant de închisoare nu mă mai ştiţi?“. Apoi a continuat Vişinescu: „Ştiţi, aşa erau vremurile atunci” – ca într-un fel de apologie la silniciile pe care i le făptuise lui Diaconescu. Replica rămasă de-atunci în legendă a marelui ţărănist a fost „Oamenii fac vremurile, domnule, nu vremurile oamenii“.

Mă uit deja de ani de zile, cu oroare şi în acelaşi timp linişte, la cătuşele care au fost puse pe mâinile unor purtători de halat. Mă uit la cruciada procurorilor împotriva unei congregaţii care a crescut în mijlocul nostru, despre care toţi ştim şi am ales să ne păstrăm tăcerea. E o ruşine care s-a perpetuat, an de an, în comunitatea medicală. O ruşine cu alibi. Unde alibiul poate că a fost da, a făcut atâtea rele Icsulescu dar a făcut şi lucruri bune. Sau că a ajutat atâţia oameni, ce contează că a încălcat câteva reguli? O ruşine care e activată de fiecare dată când o somitate aparentă, care a trăit în spatele iluziei de nemurire în post, se transformă înapoi în Cenuşăreasă.

Când îţi dai seama că a creat, împrejurul lui, un regat în care au existat mulţi supuşi, şi puţini aleşi. Bisericuţe peste bisericuţe de doctori care, în reţeaua lor de interes, şi-au crescut dividendele în timp ce, împrejurul lor, comunitatea medicală decădea. Ca nişte şobolani care se canibalizează unii pe alţii în timp ce corabia se scufundă; doar să mai rămână, o vreme, la suprafaţă.

Vor spune unii că se aplică, până la capătul lumii, prezumţia de nevinovăţie. Că e uşor să distrugi reputaţia unui medic, în zilele noastre, prin simpla imprecaţie că a comis o ilegalitate. Vor spune unii că a devenit atât de uşor să greşeşti, că legea însăşi e vagă, că lasă loc de interpretări, că sistemul însuşi te vrea criminal. Şi fapt este că, dacă un medic alege să respecte legea până la capăt, va fi tras linie, va fi decis că e sărac, că munceşte pe rupte, că o să meargă toată viaţa cu tramvaiul la serviciu. Dar nu doar atât. Medicul cinstit care vrea să‑şi facă treaba o să facă asta în timp ce se uită împrejur la colegii lui pentru care e un fraier, un dobitoc, un disident care „strică piaţa“ şi tulbură apele.

În linişte ne-am otrăvit. În linişte ne-am consfinţit Nemuritorii corupţi. În linişte am acceptat că dom’ profesor decide cu drept de viaţă şi de moarte cine e primit la „masa bogatului”. În linişte am acceptat că funcţiile se dau pe plic, pe şpăgi, pe pile şi relaţii. În linişte am consfinţit că deasupra noastră stau Impostorii, în timp ce oamenii oneşti, la capătul disperării, vor pleca doar ca noi să observăm, mai apoi, că ne „pleacă valorile“. Refuz litania apologeţilor stării de fapt din prezent. Refuz şi desfid.

Acuz. Acuz generaţia mea de nevolnicie morală şi de turpitudine gnostică. Precum personajul Cincinnatus al lui Nabokov, noi, toţi care ne-am format în ultimii 20 de ani, când ne-am depus jurământul de medic, de fapt am fost invitaţi la o decapitare. Pentru că am consimţit nu doar să lucrăm într-o ţară în care Medicina e văzută ca un fel de serviciu de salubrizare. Nu. Am consimţit şi că în mijlocul nostru, în interiorul comunităţii medicale, e un „fel“ de-a face lucrurile care e flagrant bolnav, e putrid, e pestilent.

Colegiile regionale ale medicilor au fost, şi rămân, locuri unde mai degrabă se împart favoruri în loc să fie oblăduită comunitatea medicală. Şi vocea tuturor celor care au suferit vreodată la mâna vreunui satrap al provincialismului medical rămâne şoptită în timp ce, în viaţa de zi cu zi, fac ce face popa, nu ce zice popa. Pe faţă fac temenele, în timp ce pe dos, când mai apare câte unul ca subsemnatul, şi alţi câţiva, care fluieră în biserică, recunosc, admit, ba chiar şi aplaudă. Nu înainte de a-şi fi montat mâinile în catifea, nu cumva să se audă unde nu trebuie.

Domnilor, doamnelor colegi, există un adevăr simplu pe care nu vi l-aţi însuşit: amintirea pe care o vom lăsa după ce vom muri va fi compusă din ce am vorbit şi ce am făcut. Nu din ce n-am făcut pentru că mai bine am tăcut. Lumea în care aţi tăcut e lumea în care aţi permis răului să crească în iederă otrăvitoare, sub credinţa că e iedera vecinului şi nu vă afectează. Nu vă afectează pe voi. Dar i-a afectat pe toţi cei 20 de mii de confraţi care n-au mai răbdat şi au plecat. Ne afectează pe noi, minoritatea care n-a mai putut de-atâta tăcut şi care tot vouă vă vorbeşte. Cu acelaşi mesaj simplu: vorbiţi.

În ultimul timp, singurul glas care s-a auzit a fost al procuraturii. Şi-al nostru, cei câţiva. Simfonia cătuşelor nu va vindeca medicina. Poliţia sănătăţii nu creează decât alţi tâlhari, alţi haiduci. Dar toţi privitorii sunt descurajaţi să mai caute, să mai încerce, să mai lupte, să mai spere într-o lume a aparenţelor care propun că tot doctorul e hoţ. Nu tot doctorul e hoţ. Dar şefii voştri? Dar profesorii voştri? Nu-mi doresc o lume a lapidării şi a demascării. Pe de altă parte sunt adevăruri cunoscute medicilor care nici măcar în comunitate nu se discută.

Nu doar că nu ne reformăm. Am suferit o mutaţie morală ireversibilă, în care epigonii foştilor politruci, la vârsta maturităţii azi, sunt consacraţi deja în arta devalizării dimprejurul lor. Se pun chei pe cabinete. Se ameninţă fără perdea colegi care vor fi vrut să-şi facă doar treaba. Se fabrică. Se înscenează. Se muşcă şi se minte. Pentru că trăim sub iluzia impunităţii celor care încă ocupă funcţii. Care semnează angajări, contracte, achiziţii, promovări pe linie ierarhică.

Medicina românească, aşa cum a fost în ultimul sfert de secol, trebuie să moară. Vreau să-i cânt prohodul şi, dacă am să trăiesc, la mormântul ei mă voi simţi răzbunat. Nu pentru mine. Nu pentru tine, care citeşti. Pentru toţi copiii care astăzi, când termină facultatea, devin medici. Pentru toate perechile de ochi visători care nu s-au dus într-o zi la examene ca să devină cadeţi în armata pungaşilor şi a zapciilor. Pentru viitor, domnilor. Un viitor în care şi eu, şi voi, veţi fi pacienţi.

Vreau să devin, la bătrâneţe, pacient unor doctori buni. Care să nu mă zeciuască la pat. Care să nu-mi coasă maţele cu sfoară de proastă calitate. Care să nu mă ţină la uşa cabinetului cu orele. Care să nu şuşotească la o cafea cu asistenta despre pacientul nesimţit din salonul 3. Există o Românie a doctorilor care încă nu s-a scris. Se întâmplă acum, şi toţi sunteţi invitaţi să daţi cu subsemnatul la ea. Viaţa vă va ţine minte pentru ce aţi scris, nu pentru ce v-a fost frică să scrieţi sau să fie scris despre voi."