Ororile sistemului medical din secolul XIX: bolnavi legaţi de copaci, trataţi cu descântece. „Când e bolnav ţăranul are doar apă şi rugăciunile preotului”
0Românii apelau la vraci, preoţi şi vrăjitori pentru a se vindeca de boli, este mărturia unui medic francez care a călătorit la mijlocul secolului trecut în Ţările Române. Joseph Caillat era uimit de neglijenţa cu care oamenii se raportau la boli şi de starea precară a sistemului sanitar, dar cel mai mult l-au impresionat practicile arhaice de vindecare.
Joseph Caillat, un medic francez celebru la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, a petrecut mai mulţi ani călătorind în Principatele Române. În urma expediţiilor sale prelungite, doctorul distins cu ordinul Legiunea de Onoare a oferit unele dintre cele mai minuţioase relatări despre modul în care românii din acele timpuri se raportau la starea lor medicală şi despre cum încercau să se trateze de diferite boli.
Semnul crucii pentru liniştea sufletească
„Poporul crede în tot felul de vrăjitorii, spirite, strigoi etc. Are o mulţime de practici superstiţioase”, constata doctorul. „Pentru a se simţi împăcat, omul ajunge să facă semne ale crucii, să se prosterneze în faţă imaginilor, să le sărute, să aprindă lumânări în faţă sfântului favorit. Zilele de post de sărbătoare, atât de numeroase în calendarul ortodox, sunt cu rigurozitate respectate. Cu bani se poate răscumpăra păcatul, comuniunea, sentinţa de divorţ”, relata medicul.
Când superstiţiile nu îi ajutau pe românii secolului XIX să evite boala, erau nevoiţi să apeleze la medici. Iată cum era prezentată situaţia lor, de către francez, potrivit autorilor cărţii „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Volumul 6”, publicate de Editura Academiei Române în 2010.
Zidarul care opera cataracta
În 1847, scria Joseph Caillat, în Ţara Rpmânească erau mai puţin de 50 de doctori în medicină şi doar 20 de chirurgi. Medicii erau greci sau austrieci, în mare parte. Se deplasau doar cu trăsura şi erau foarte respectaţi. Chirurgii, în schimb, nu aveau prestigiu în ţinuturile româneşti, fiind priviţi ca inferiori medicilor.
„Am găsit la Craiova un zidar de origine albaneză, care opera cataracta prin apăsare cu o tijă metalică. Reuşea destul de multe intervenţii, pentru care era plătit cu un ducat pentru fiecare. Cât despre fracturi, luxaţii, entorse, ele erau treaba preoţilor sau a felcerilor. Bărbierii erau cei care se ocupau de luarea sângelui. Le făceau cu ajutorul briciului, o fâşie de lână le servea drept garou, iar apoi rana era legată cu o bucată de bumbac înmuiată în ulei, legată cu o batistă. Aveau lipitori şi ventuze făcute din coarne de bou”, scria medicul francez. În Bucureşti, la acea vreme, îşi desfăşurau activitatea circa 20 de farmacişti, mai relata autorul.
Servicii medicale aproape inexistente la sate
Dacă în Bucureşti oamenii mai beneficiau de tratament medical, în judeţe, situaţia serviciilor sanitare era dezastruoasă.
„Este imposibil ca ţăranii să primească, atunci când sunt bolnavi, îngrijiri medicale. Când este bolnav ţăranul nu are decât apă şi rugăciunile preoţilor, adică apa de Coran a musulmanilor”, constata Joseph Caillat, în relatările publicate de autorii cărţii „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Volumul 6”, Editura Academiei Române în 2010.
Medicul francez relata despre repulsia românilor faţă de vaccinuri. Când sunt anunţaţi de sosirea medicului se ascund în păduri, în grajduri sau plătesc jandarmului o mică monedă pentru scăpa. De cele mai multe on vaccinarea nici nu are loc.
„Medicul nu apare în sat, ceea ce nu-I impiedică să trimită rapoarte protomedicului despre starea vaccinării, rapoarte certificate de primarul satului. În satul Islaz, în 1846, 15 locuitori care erau vaccinaţi pentru variolă au murit de această boală”, afirma francezul.
Bolnavii psihici legaţi de copaci
În Bucureşti existau la mijlocul secolului XIX trei spitale: Colţea, Filantropia şi Brâncoveanu, iar în apropierea oraşului alte două, Pantelimon şi Mărcuţa, ultimul fiind destinat bolnavilor cu afecţiuni psihice.
“Nebunii sunt amestecaţi, bărbaţi cu femei, copii cu bătrâni, într-o stare de semi-nuditate şi o mizerie înspăimântătoare. Biciul rezolvă toate problemele acestor bolnavi. Am văzut la Câmpulung o tânără femeie nebună, dintr-o familie bogată, care era legată de picior de un arbore şi lăsată afară zi şi noapte în privirile şi batjocura trecătorilor. În faţa acestui spectacol emoţionant, nimeni nu a fost înduioşat. Lucrul era normal şi nicio vorbă de indignare nu a fost rostită de boieri, care par civilizaţi pentru că ne citesc romanele, ascultă muzică italiană sau se îmbracă după moda noastră”, scria Joseph Caillat.
Boli prevenite cu descântece
Aşa numitele boli ale copilăriei, care puteau aducea moartea, erau prevenite prin descântece şi superstiţii, în trecut. „Un ducat pus sub căciuliţa copilului, o bucată de pământ luat de la pantof şi pus pe fruntea lui, o panglică bleu în jurul gâtului, culoarea onoarei la turci, sunt remedii folosite de mame pentru a ocroti pruncii de vrăji, ochi răi”, scria autorul. Românii preferau descântecele pentru a alunga chiar şi frigurile.
„Nu voi cita aici toate metodele absurde, practicile superstiţioase, talismanele, folosite în popor pentru a face să dispară bolile. Spun numai că ţiganii fac descântece pentru ca frigurile să treacă din corpul omului în cel al unui animal sau într-un obiect, precum piatra, redând boala "mamei care a adus-o pe lume", după una dintre expresiile favorite. Vând bucăţi de bumbac sau legături, care se pun la gât sau la mână ca brăţări. Acestea au din loc în loc noduri şi te pot proteja de boli etc.”, adăuga medicul.
Se arăta fascinat de obiceiul mărţişorului. „Obiceiul acestor legături, numite baghe în turcă, este generalizat, nu numai atunci când eşti bolnav, dar şi când ai o stare de sănătate perfectă. Astfel, mai ales în înalta societate, se face la început de martie între rude cunoscuţi un schimb de cordoane din argint mătase roşie, de care atârnă un ban de aur sau argint. Se numeşte mărţişor sau Micul Marte. Pentru calităţile sale tămăduitoare trebuie pus pe figură, alături de crini şi trandafiri. Se poartă la piept două luni, pentru a fi îngopat apoi sub un trandafir, la 1 mai”, relata francezul.
Pruncii erau un motiv de fală, însă doar în primele zile de la naştere. „Doicile în casele boierilor sunt, în general, ţigănci. Mamele, care nu vor alăpteze copii sunt multe, se fălesc cu ei la sân în primele patruzeci de zile. La sfârşitul acestei perioade ele iau rcanum duplicatumm (sulfat de potasiu), medicament considerat de medicii din ţară ca un panaceu universal împotriva lactaţiei”, afirma Caillat.
Cum erau prinşi maidanezii
Probleme făceau şi câinii turbaţi. Ţiganii erau însărcinaţi cu prinderea lor, pentru a proteja omunităţile. „În Ţara Românească cazurile de turbare sunt frecvente. În anul 1846, 17 persoane dintr-o comună au fost muşcate de lupi turbaţi, protomedicul prevenit s-a dus acolo. Preoţii sunt şi ei adeseori chemaţi de ţărani pentru a-i trata contra turbării. Pentru a preveni extinderea turbării, ţiganii sunt însărcinaţi cu prinderea câinilor în timpul verii. Se numesc hingheri şi merg pe străzile oraşelor, doi câte doi, la o oarecare distanţă unul de celălalt. Cel care este în faţă are un baston gros şi trage după el un animal vânat, pentru a atrage câinii, metoda se practică în Crimeea. În curând câinii se arată urlând, când se apropie destul, sunt încercuiţi de al doilea ţigan, înarmat cu un cârlig mare”, informa autorul.
Epilepticii „trataţi” de căluşari
Chiar dacă românii aveau o alimentaţie bogată în porumb şi produse făinoase, pelagra era inexistentă. „Cauza lipsei acestei boli se datorează în opinia mea unei coaceri foarte bune a grânelor graţie căldurilor mari din timpul verii”. În schimb, mediucul scria că a întâlnit numeroase cazuri de epileptici, persoane afectate de o boală pe care acesta o asocia cu alimentaţia cu porumb.
„Boala copiilor este răspândită în principate, unde alimentul de bază este porumbul. Cel care are această boală este numit posedat de iele, adică de zâne. În toţi anii, cu şase săptămâni înaintea Paştelui, trupe de căluşari, care sunt un fel de amintire a preoţilor din vechime, străbat oraşele şi satele şi dansează jocuri războinice, bărbaţii înarmaţi cu săbii, iar femeile cu cuţite. Aceştia încearcă să-i vindece pe cei atinşi de boală, făcându-i să danseze alături de ei. În 1846, una dintre aceste bande a vrut să vindece un epileptic. Atât l-au pus să danseze pentru a scoate zânele din el, încât nenorocitul şi-a dat duhul după 24 de ore”, scria francezul.
Bolile venerice
Incidenţa şi precocitatea apariţiei bolilor venerice l-a uimit pe francez.
„Bolile de acest tip sunt foarte frecvente în aceste regiuni şi sunt numite boli lumeşti. Chiar din primele mele zile la Bucureşti am fost chemat într-o casă, unde o tânără doamnă mi-a spus de faţă cu două domnişoare, surorile ei, şi mai mulţi boieri că m-a chemat pentru a mă consulta în privinţa unei scurgeri pe care o ţigancă i-a dat-o fiului său. Am crezut că am înţeles prost şi am cerut să văd bolnavii. Copilul avea cinci ani, iar ţiganca opt. Şi unul şi celălalt aveau o blenoragie clasică. Am citat acest exemplu pentru a arăta frecvenţa bolilor şi relaxarea cu care se vorbeşte despre ele. Când întrebam un bolnav despre antecedentele sale sifilitice, nu putea să-şi amintească primele scurgeri şi plăgi. Am întâlnit pe stradă ţigani, băieţi şi fete, de şase-şapte ani, complet nuzi şi care aveau totuşi semnele bolilor”, relata autorul. Sifilisul era răspândit, susţinea francezul, iar efectele acestei boli erau dezastruoase.
„Spitalele sunt populate numai de către sifilitici, printre care se află şi numeroşi preoţi. Se recunosc după comportamentul lor în faţa medicilor, nu se descoperă înaintea acestora. Cu excepţia oraşului Târgu Jiu, unde domnul prefect Radu Rosetti m-a informat că va construi un dispensar pentru fetele publice, nu cunosc nici o altă măsură de a diminua efectele dezastruoase ale sifilisului. Cele mai cunoscute remedii sunt apa neagră fagedenică, mercurul solubil a lui Hahnemann, lemnele sudorifice. Femeile bătrâne tratează adesea aceste boli şi cunosc un medic din Bucureşti, care le trimite cazurile sale de boli venerice. Ele cunosc sublimatul şi îl pun în componenţa multor pomezi”, informa Joseph Caillat.
Frigurile îi înspăimântau pe boieri
O boală răspândită de care sufereau românii la mijlocul secolului XIX şi care afacta în special sudul ţării, comunităţile din zonele mlăştinoase şi de pe malul Dunării erau frigurile. Boierii părăseau satele de teama lor.
„Frigurile pernicioase au cateodată caracter de epidemie pe malurile Dunării. Aceste boli, redutabile printre marinari, care le numesc ciuma Dunării sau friguri de Galaţi, au făcut atât de multe victime printre marinarii britanici, încât autorităţile engleze au vrut să construiască un spital pentru supuşii lor. Aceste friguri sunt comune şi Bulgariei, Serbiei, Banatului. Ele au fost cauza abandonării oraşului Milanovac, oraş fondat nu demult de către prinţul Miloş, pe malul sârb al Dunării, care nu este decât un burg mizer. Sunt cauza care a dat principatelor renumele de teritoriu nesănătos, alungând pe toţi călătorii, în ciuda bogăţiilor, a diversităţii de obiceiuri, a spectacolului maiestos al pelerinajului la mănăstirile risipite pe culmile Carpaţilor, în ciuda interesului politic pe care îl are acest teritoriu. Frigurile pernicioase au câteodată caracter de epidemie pe malurile Dunării. Avansează în interior, iar numărul victimelor este atât de mare, încât boierii şi negustorii părăsesc orasele şi se refugiază în manăstiri, fugind din faţa flagelului”, informa medicul. Alimentaţia sănătoasă, îmbrăcămintea călduroasă, consumul de ceai şi de cafea puteau preveni apariţia acestor maladii, susţinea Joseph Caillat, la fel şi asanarea mlaştinilor din jurul oraşelor.
A coborât în salină
Joseph Caillat a vizitat salinele din Telega şi Ocna şi a rămas înduioşat de agonia în care se zbăteau condamnaţii pe viaţă.
„În timpul vizitei mele la Telega erau acolo 200 de ocnaşi, 80 temporari şi 120 condamnaţi pe viaţă. Am examinat cu atenţie pe condamnaţi, am pus întrebări soldaţilor şi am strâns de la populaţie cât mai multe informaţii. În ciuda pericolelor şi a dificultăţilor fără număr, am reuşit să cobor suspendat pe un buştean legat de un cablu, prin unul dintre puţurile salinei. Acestea au o adâncime care variază de la 100 la 200 de metri. Acolo, am putut să examinez mai bine pe condamnaţii pe viaţă, foarte surprinşi de vizita mea şi spre uimirea mea destul de liniştiţi. Interiorul salinei este asemanător cu cel al unei carafe pântecoase. Este întunecos şi nu pătrunde nici o rază de soare. Fiecare miner are o lumânare. Temperatura pare a fi constană: 12,50 grade Celsius. Condamnaţii au picioarele legate de cătuşe, care au un lanţ lung de 75 de centimetri. Hrana lor este compusă din 300 grame de came în fiecare zi de muncă şi 240 în celelalte zile, 1.200 grame de mămăligă. În plus li se dă zilnic şi jumătate de kilogram de oţet pentru ciorba a 30 de oameni”, afirma Caillat.
Cum se trăia în ocnă
Condamnaţii pe timp limitat se culcă cu picioarele legate pe nişte priciuri în închisoarea de la suprafaţă, în timp ce vieţaşii dorm pe nişte împletituri de paie în salină, de-a lungul pereţilor. Localnicii care lucrau în salină erau sănătoşi, în schimb condamnaţii pe viaţă aveau o stare de nenorocire.
„Examenul condamnaţilor la viaţă din Telega mi-a arătat un alt fel de adevăr. Dintre cei 120 de condamnaţi, 75 dintre ei au fost scoşi din salină şi lăsaţi să doarmă lângă condamnaţii temporari, din cauza stării de degradare a sănătăţii lor. Aveau o tuse seacă şi continuă. Toţi aveau senzaţia unei greutăţi ce le apasă pe piept şi a unei mâini care îi sufocă în gât. L-am ascultat şi le-am găsit mult lichid Ia plămâni. Faţa le era umflată, iar ochii ieşiţi din orbite, pielea păroasă le era umedă. Mulţi aveau gingiile sângerânde, plăgi violete pe membre şi semnele unui scorbut avansat. Toţi se aflau într-un grad avansat de hidropizie şi erau în pragul agoniei”, afirma francezul.
Condiţiile inumane în care trăiau condamnaţii din ocnă l-au făcut pe medic să solicite guvernului român să renunţe la astfel de pedepse.
„Oroarea suferinţelor îndurate de condamnaţi m-a impresionat atât de mult, încât într-un memoriu pe care l-am trimis guvernului la întoarcerea mea în Franţa, am scris că este de dorit că această pedeapsă să fie ştearsă din Codul penal al ţării. Pedeapsa cu moartea, aplicată imediat ar fi mai umană decât aceea agonie de trei sau patru ani. Se pare că rugămintea mea a fost ascultată. Generalul Omer paşa, care se află în principate, i-a spus consulului nostru care îi prezentase cererea mea, că munca forţată din ocne pentru condamnaţii pe viaţă a fost desfiinţată”, informa autorul, în volumul „Călătorie medicală în provinciile dunărene”
Medicul francez Joseph Caillat a petrecut trei ani în Principatele Române, în perioada 1845 – 1848, şi a călătorit mult în teritoriile ţării noastre. A mărturisit că expediţiile sale au fost făcute din dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele despre comunităţile mai puţin cercetat, dar au avut şi un scop umanitar. Relatările medicului parizian, distins cu Legiunea de Onoare, au fost publicate în revista „L’Union Medicale”, în foileton, în anul 1854. Fac parte din volumul volumul „Călătorie medicală în provinciile dunărene”. Joseph Caillat nu a făcut referiri la situaţia politică a principatelor, în schimb, a descris în detaliu comunităţile, viaţa românilor, obiceiurile şi sistemul medical. Cel mai mult l-au uimit faptul că tratarea bolilor din acea perioadă se făcea empiric, oamenii apelau la vraci şi la preoţi, iar medicii se preocupau doar de atenuarea efectelor maladiilor şi nu de înlăturarea cauzelor lor.
Vă recomandăm şi:
În urmă cu un secol şi jumătate, James Oscar Noyes, un medic american în armata sultanului, vizita teritoriile României şi descria în amănunt viaţa locuitorilor lor. Cel mai mult l-au şocat ritualurile religioase pe care românii le îndeplineau cu stricteţe şi modul de viaţă al preoţilor de la sate.
Castelul Corvinilor a fost construit în vremea lui Ioan de Hunedoara, în urmă cu şase secole. Din acea perioadă, până în prezent, a avut zeci de proprietari şi a găzduit numeroase familii de nobili. Chiar dacă monumentul nu prezintă acelaşi confort pe care îl oferă locuinţele contemporane, în trecut castelul era privit ca un imobil de lux.
Cele mai ciudate ilustrate care circulau la începutul secolului trecut în Transilvania înfăţişau principalele oraşe din regiune aşa cum credeau contemporanii acelor vremuri că vor arăta peste 100 de ani. Realizatorii lor se aşteptau ca peste 100 de ani Deva, Baia Mare, Sighişoara sau Odorheiul Secuiesc să aibă trenuri suspendate, trafic rutier intens, iar cerul deasupra lor să fie ocupat de tot felul de maşinării zburătoare.
Se încarcă comentariile...
