Cum munceau românii în minele de aur cele mai primejdioase. „În cel mai gros întuneric din fundul pământului, toată mina se zguduie din temelii“
0
Gostele mine de aur particulare din munţii Apuseni se numărau printre cele mai primejdioase locuri de unde românii scoteau metalul preţios.
În munţii Apuseni, zăcămintele de aur au fost exploatate din Antichitate, iar metalul preţios era căutat de localnici în aproape toate râurile care străbăteau ţinutul. Cele mai vechi mine, de epocă romană, au fost înfiinţate la Roşia Montană, Abrud, şi în zona Bradului.
Regiunea auriferă din Dacia era cuprinsă sub forma unui trapez, cu colţurile la Săcărâmb (judeţul Hunedoara), Zlatna, Roşia Montană, Abrud (judeţul Alba) şi Baia de Arieş, scria istoricul interbelic Ion Rusu Abrudeanu.
Odată cu instaurarea regimului comunist, toate minele de aur au fost naţionalizate. Până atunci, în anii interbelici, o parte dintre ele aparţineau statului român, altele erau conduse de societăţi particulare, însă existau şi numeroase galerii miniere „de familie”. Cele mai numeroase mine particulare se aflau în jurul Roşiei Montane (Alba), însă rămăşiţele unor astfel de exploatări se găsesc şi în satele hunedorene din Munţii Metaliferi.
Minele de la Stănija
Pe Valea Crişului Alb existau în anii interbelici, peste 20 de mine de aur. La margiea satului Stănija (comuna Buceş), s-au păstrat intrările în mai multe guri de mină din anii interbelici. Aici, până în 1948, când au fost naţionalizate, o parte dintre galerii se aflau sub patronajul Societăţii franceze „Mines D’or de Stanija", cu sediul central la Paris.
Familia Barrat, care administra societatea, a fost ultimul proprietar al acestor mine în perioada 1930 - 1948. Altele au aparţinut lui Iuliu Albini, guvernatorul minelor de la Zlatna la începutul secolului XX. Administratorul minelor particulare de la Stănja angajase aici 180 de oameni şi amenajase drum de 10 kilometri, tăiat în munte pentru transportul minereului şi al hranei minerilor.
Galerie minieră la Stănija. Foto: Primăria Buceş
Galeria Grimm
Rămăşiţele unor mine particulare din regiunea Hunedoarei pot fi văzute şi în gospodăriile din Barbura, un sat înfiinţat de mineri în urmă cu două secole. Ruinele Galeriei Grimm amintesc de familia care timp de mai multe decenii a deţinut exploatări în Barbura. În împrejurimile minei de la capătul satului, naţionalizată odată cu instaurarea regimului comunist, alte zeci de galerii miniere au fost folosite de localnici şi de asociaţii familiale.
Barbura. VIDEO: ADEVĂRUL
La mijlocul secolului al XIX-lea, geologul Johann Grimm a condus pentru o perioadă exploatarea minieră de la Roşia Montană şi a fost autor al mai multor lucrări ştiinţifice despre minerit şi geologie. Până în 1938, urmaşii săi şi ceilalţi localnici au concesionat terenurile cu zăcăminte miniere Societăţii Topliţa – Măgura – Concordia, la acea vreme una dintre marile companii care exploatau minele de aur, argint, plumb, cupru şi zinc. Exploatările au fost naţionalizate în primii ani ai comunismului, iar până la începutul anilor 1990, când s-a hotărât închiderea lor, în minele de la marginea satului Barbura au lucrat mii de oameni.
Ruinele galeriei Grimm. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
Marile mine ale societăţii Mica
Alte astfel de guri de mină vechi împânzesc aşezările de pe Valea Musariului, ascunsă de pădurile din vecinătatea municipiului Brad. Cel mai mare proprietar particular de mine din zona Bradului a fost, până în 1948, Societatea „Mica”.
Treptele Romane. VIDEO: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
„Pe teritoriul comunei Criştior e situată colonia societăţii Mica, care exploatează minele de aur din apropiere, de la Valea-Arsului, Valea-Morii, Gura Barzii şi Musariu. La marginea de jos, pe malul drept al Crişului, în faţă cu Gura - Văii de la Barza, sunt aşa numitele şteampuri ale societăţii, o impozantă fabrică de ales aurul, care atrage atenţiunea vizitatorului încă din depărtare, de la 4—5 km, prin coşul său înalt de 70 de metri şi 2.5 metri lărgime la gura din vârf şi prin zgomotul infernal, ce-l fac şteampurile propriu zise. Semnalele acestor uzine sunt auzite pe o rază de 50 de kilometri împrejur”, relata Ion Rusu Abrudeanu, în volumul „Moţii – calvarul unui popor istoric, dar nedreptăţit” (1928).
Ţinutul metalelor rare
În satul Săcărâmb din Munţii Metaliferi, faimos în secolele trecute pentru bogăţia zăcămintelor de aur şi metale rare ale sale, funcţionau în secolul al XIX-lea peste 20 de galerii miniere, particulare. Cea mai veche dintre ele, mina Maria, a fost deschisă în 8 aprilie 1747 de Ludovic Born.
Până în secolul al XX-lea, Săcărâmbul devenise un orăşel minier, cu o populaţie în care se amestecau urmaşi ai străinilor şi românilor stabiliţi aici pentru a lucra ca „băieşi”, cu trei biserici şi o mulţime de cârciume – o aşezare atipică pentru zona greu accesibilă în trecut.
Minele din zona Săcărâmb, naţionalizate în primii ani de comunism, şi-au continuat existenţa până la începutul anului 2000. Astăzi, pădurile care acoperă Dealul Calvaria Mare – conul vulcanic în jurul căruia a fost înfiinţată aşezarea, sunt împânzite de foste intrări în mină.
Dealul Calvaria. Săcărâmb. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
Iadul din minele de aur
În anii interbelici, munca în minele de aur din munţii Metaliferi era extrem de dificilă. Cele mai multe dintre ele încă nu erau dotate cu echipamente mecanizate.
„Să nu se creadă că minieritul e aşa de uşor, ca şi când te aşezi Ia blidul cu mămăligă cu lapte. Nu, nu, nu e un Canaan atât de fericit! Cu câtă greutate se fac găurile Inlăuntrul minei, cu sfredele mari (nişte dălţi de oţel, lungi de un metru), în muntele de piatră vânătă şi tare ca cremenea de aruncă scântei. Câte lovituri de puşcă (ciocan mare şi greu de 3 - 4 kilograme) trebuie date în capătul sfredelului şi cu toate aceste doi oameni în 8 ore, abia fac 5 - 6 găuri, în care se introduce apoi cu mare grijă dinamită, aprinzându-se, pe când ies muncitorii afară. Detunătură înfiorătoare în măruntaiele pământului zguduindu-se întreg muntele, când explodează câte 20—25 de dinamite deodată. Explozibilile rup piatră multă, fac un fum foarte greu de suportat Ia cei cu plămânii slabi, căci combinat de multe ori cu gazele rele din pământ fac să ameţească cel slab, scoţându-l alţii afară, altfel acela moare”, scria preotul Sabin Olea, în ziarul Unirea Poporului, apărut la Blaj (1919 – 1948), într-un articol dedicat familiei Albini, din 1937.
„Şopârle” de aur descoperite în minele din zona Bradului. FOTO: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
Aurul era atât de ascuns şi împrăştiat prin piatră, încât foarte rareori se putea găsi câte-un firicel (filou) cu ochii liberi, ori prăfuit sub forme de steluţe, completă autorul. „Când se găsesc de acestea, atunci e mare noroc. Din minereul bun se duce pentru pisat în şteampuri, unde apoi cu ajutorul apei se spală şi cu ajutorul mercurului (argint viu) se prinde praful de aur ce este măcinat de-o dată cu piatra. Abia atunci se ştie rezultatul, pentru ce s-a muncit mult şi s-a cheltuit şi mai mult”, relata Sabin Olea.
Cele mai primejdioase mine
În minele particulare de aur, munca şi primejdiile cărora trebuiau să le facă faţă oamenii erau mult mai mari faţă de cele ale statului, scria publicistul Geo Bogza (1908 - 1993), în volumul „Ţări de piatră, de foc şi de pământ” (1939).
„Pe timp de iarnă, minerii de la mina Statului, unde lucrul e reglementat, văd lumina zilei la ora trei după amiază. Ceilalţi, cari lucrează în mine particulare sau pe cont propriu, n-o văd niciodată. Dintre aceştia, sunt mulţi la Roşia-Montană. Ei lucrează minele «în dijmă», aşa cum ţăranii lipsiţi de pământ lucrau câmpul proprietarului. Sunt oamenii cei mai săraci din sat şi proprietarii îi lasă înăuntru să scoată minereu, oprindu-şi din zece măsuri, două. În alte părţi sunt ingineri în permanenţă, studiind terenul, prevenind pe cât se poate accidentele; în alte părţi sunt motoare, instalaţii electrice, vagonete; la Roşia-Montană, în minele de cari a fost vorba, nu sunt decât oameni în mână cu un ciocan şi o daltă. Niciun fel de instalaţie. O poartă de lemn la gura minei şi atât. Încolo, mina sau baia cum îi zic oamenii, o hrubă adâncă, neagră, plină de văgăuni şi de prăpăstii din fundul cărora minereul este scos în cel mai fericit caz cu roaba, dacă nu cu sacul în spinare”, relata scriitorul.
Cu sacul în spinare, felinarul în mână şi „patronul” de dinamită în buzunar, minerii pătrundeau în subteranul galeriilor fără niciun fel de protecţie. „Băeşul coboară la sute de metri în pământ să caute aur. Aur? Aur. Dar ce fel de auri Nici dracul dacă ar fi răpit un înger din cer şi ar fi avut voie să-l mineralizeze, să-l împrăştie şi să-l ascundă cum i-o plăcea, nu l-ar fi ascuns mai bine.
În mina de aur Treptele Romane. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
În fundul pământului de tot, după ce cobori o oră întreagă, mergi apoi printre bolovani, te strecori pe lângă o prăpastie, te târăşti pe burtă vreo sută de metri, urci puţin, cobori din nou şi iar strecurându-te printr-o gaură de şarpe, ajungi la aur. Adică la o stâncă tare, printre ai cărei pori, Ia fiecare metru cub, se găseşte împrăştiat, de nu-l poţi vedea cu ochiul liber, două fire de aur.
Oamenii pun mâna pe ciocan, pe daltă şi pe dinamită şi încep să sfredelească şi să sfărîme stânca. După aceea trebue să facă drumul înapoi, cu sacul de minereu în spate, târându-se pe burtă, strecurându-se pe stânci, ţinându-l uneori între dinţi. Toate acestea în fundul pământului, în cel mai gros întuneric care a domnit vreodată pe lume. În timp ce toată mina se zguduie din temelii de bubuiturile dinamitei, teroare auditivă mai grozavă decât a unui bombardament de artilerie”, scria Geo Bogza.
Rămaşi în beznă
Unii dintre mineri se rătăceau prin labirintul de galerii din adâncurile pământului şi rămâneau zile în şir, în întunericul acestora.
„E nenorocirea care se poate întâmpla cel mai des în minele particulare, unde oamenii umblă câte unul singur, kilometri întregi, prin văgăuni pustii. De câte ori pornesc în mină, minerii au grijă să aibă la ei o cutie de chibrituri. De pe urma exploziilor sau a unor curenţi cari se formează între galerii, în nenumărate rânduri felinarul se stinge şi minerul rămâne scufundat într-un întuneric opac, prin care cea mai vagă orientare e exclusă. Sunt sutele de galerii prin cari trebuie să treacă din una în alta. Sunt apoi prăpăstiile, grotele. Nici pipăind ca orbii nu s-ar putea întoarce afară. Minerul trebuie să aibă neapărat cu ce să-şi reaprindă felinarul. Dar uneori chibriturile s-au terminat. Alteori le-a pierdut din buzunar, sau carbidul e acela care s-a isprăvit în felinar. Atunci nu mai are de făcut altceva decât să stea în întunericul compact şi să aştepte. Trec uneori zile întregi. Acolo, pe galerii, în fundul pământului. Nu e nevoie de prea multă imaginaţie, de o minte excesiv de superstiţioasă pentru a vedea în curând cum din beznele adânci se desprind balauri, fel de fel de duhuri ale minei”, relata publicistul.
Mai puteţi citi şi:
Explozia torpilelor care a cutremurat Teliucul, marea tragedie minieră ascunsă de regimul comunist
VIDEO Povestea minelor de fier ale dacilor. Ce soartă a avut „patria fierului” după secole de glorie
Ce salarii au minerii. „Pentru aceşti bani muncim într-o mizerie şi o umilinţă extraordinare”
Porţile spre adâncuri de la Ghelari. Locul emblematic al uriaşei mine din ţinutul fierului VIDEO
Se încarcă comentariile...
