Cum a devenit Avram Iancu „înger şi demon“ al Revoluţiei din 1848 - 1849. Controversele războiului civil care a scăldat Transilvania în sânge

Cum a devenit Avram Iancu „înger şi demon“ al Revoluţiei din 1848 - 1849. Controversele războiului civil care a scăldat Transilvania în sânge

Avram Iancu.

Mărturii cumplite s-au păstrat din vremea Revoluţiei de la 1848 - 1849, din Transilvania, marcată de numeroase evenimente controversate. În istoria românilor, războiul civil l-a avut în prim-plan pe Avram Iancu, liderul moţilor transformat într-un personaj legendar de-a lungul timpului, dar şi considerat responsabil pentru tragediile petrecute în acei ani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Revoluţia din Transilvania anilor 1848 – 1849 l-a avut în prim-plan pe Avram Iancu şi a fost marcată de numeroase evenimente controversate. Unul dintre ele a fost trecerea prin foc a oraşului Abrud,

La mijlocul secolului al XIX-lea, Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, iar ungurii naţionalişti cereau independenţa ţinutului şi alipirea lui la Ungaria.

Românii, majoritari în Transilvania, militau pentru recunoaşterea naţiunii, a limbii române şi a religiei ortodoxe.Conflictele dintre comunităţile de maghiari, pe de o parte, români şi saşi, de cealaltă, şi luptele dintre habsburgi, unguri şi secui au avut urmări dezastruoase pentru comunităţile din Transilvania.

Măcelurile din Abrud
În războiul civil s-a remarcat tânărul Avram Iancu, aflat în fruntea moţilor din Apuseni. Din toamna anului 1848 până în vara anului următor, Avram Iancu şi miile de români care făceau parte din Legiunea Auraria Gemina au fost implicaţi în mai multe operaţiuni militare pe teritoriul Transilvaniei, în special alături de armata imperială austriacă, aflată atunci în conflict cu armata ungară susţinută de secui.Cele mai sângeroase conflicte s-au dat în mai 1949 la Abrud şi în împrejurimile oraşului din Munţii Apuseni.

Protagonişti au fost insurgenţii maghiari conduşi de Imre Hatvani şi oastea lui Avram Iancu. Maiorul aflat la comanda trupelor maghiare şi a localnicilor care le spijineau, în total aproape 2.000 de oameni, nu a respectat condiţiile unui armistiţiu cerut de români, dispuşi să înceteze ostilităţile, iar drept răzbunare, în dimineaţa de 9 mai, oastea mult mai numeroasă a lui Avram Iancu a atacat Abrudul. Maghiarii au fost măcelăriţi, însă cu o mică parte a ostaşilor săi şi cu câteva familii, Imre Hatvani a reuşit să scape de furia moţilor.

„Oraşul luase foc din cauza împuşcăturilor. Acum însă glotaşii înfuriaţi dădură foc celor mai multe case ungureşti. Din toate părţile se cerea trădătorul Dragoş (n.r. deputatul care ceruse armistiţiul în numele românilor) – astfel îi zice poporul. El fu găsit într-un beciu, târât afară şi rupt în bucăţi. Astfel se termină prima luptă cu Hatvani. Numărul insurgenţilor morţi, inclusiv unguri abrudeni, se poate evalua fără exagerare la 2.000. Pierderile poporului românesc au fost foarte mici”, scria Avram Iancu, în raportul său, publicat integral în volumul „Luptele românilor din Ardeal 1848 – 1849”. O săptămână mai târziu, maiorul Imre Hatvani şi Avram Iancu au fost protagoniştii unei noi confruntări, în Abrud, soldată cu moartea a peste 2.500 de oameni, cei mai mulţi din trupele de insurgenţi maghiari.

Autorii români au consemnat, la rândul lor, episoade sângeroase în care victime au fost românii. „Când am intrat escortat în Haţeg, în marginea oraşului către Toteşti, am văzut spânzuraţi în furcile de lângă drumuri o mulţime de români, fără nicio lege şi fără niciun drept, de ferosul şi sângerosul tribunal maghiar din Haţeg”, relata preotul Beniamin Densuşianu. „Cruzimile comise de duşmanul barbar cu această ocazie sunt în adevăr înspăimântătoare. Nu a fost de ajuns că asasinau fără milă bătrâni şi femei nevinovate, ei puneau la piepturile reci ale mamelor ucise copii de ţâţă pentru a-i omorî încetul cu încetul. Mulţi dintre aceşti copilaşi fură găsiţi după trei zile încă vii, cei mai mulţi au murit însă de foame”, scria Avram Iancu, în raportul său, dat ca prefect, în 1849.

Erou pentru români, duşman al maghiarilor
Avram Iancu a fost înfăţişat cu timpul drept unul dintre marii eroi din istoria românilor, deşi la doar câţiva ani după încheierea Revoluţiei din 1848 – 1849, destinul său a luat o turnură tragică. A murit în 1872, la vârsta de 48 de ani, „în tinda casei unui sărac din Baia de Criş”, scria Nicolae Iorga, după mai mulţi ani în care a avut de suferit de pe urma bolilor şi pe care i-ar fi trăit în sărăcie. Avram Iancu a fost „reprezentantul cel mai de seamă al revoluţiei române transilvănene şi un veritabil erou al poporului, ale cărui virtuţi le-a făcut să strălucească peste veacuri ca o pildă vie urmaşilor iubitori de patrie şi ca un izvor de mândrie naţională'', îl portretiza istoricul Silviu Dragomir.

Mărturii despre Avram Iancu

În cronicile autorilor străini ai vremii, aflaţi de partea revoluţionarilor maghiari, Avram Iancu nu a fost diabolizat. „A fost simţită cu mare întristare intrarea trimufală a bandelor de români, ai căror conducători, Avram Iancu, Moga, Micaş, dar şi ceilalţi, călăreau alături de colonelul Urban şi de un alai de ofiţeri imperiali. Aceştia erau asasinii maghiarilor neînarmaţi şi jefuitorii oraşelor şi satelor maghiare, care s-au remarcat doar în acest mod”, relata autorul englez John Paget, soţul unei aristocrate maghiare şi care a făcut parte dintr-un regiment maghiar. Andrew Paton, un alt scriitor occidental care a călătorit în Transilvania, căutase explicaţii mai raţionale pentru mascarele din anii Revoluţiei.

„Frământările printre români, ce au dus la această teribilă răscoală, au început cu adunările publice întrunite după Revoluţia franceză din februarie cu scopul de a obţine ridicarea religiei ortodoxe – credinţa autohtonă a Transilvaniei din perioada Imperiului Bizantin – la acelaşi nivel cu celelalte credinţe apărute mai târziu acolo, precum şi de a obţine ridicarea limbrii române la statutul oficial egal cu acela de care se bucură limbile respective ale saşilor, maghiarilor şi secuilor. Credinţa şi convingerea mea fermă este că dacă aceste cereri drepte, raţionale şi îndreptăţite ale românilor ar fi fost satisfăcute cu anticipaţie de către aceia care erau îndrăgostiţi şi mai mult de cuvintele de libertate, filantropie şi reformă decât de punerea lor în practică, sfâşietoarele scene care au pustiit Transilvania nu s-ar fi petrecut niciodată”, scria Andrew Archibald Paton.

Avram Iancu a aruncat vina pe rebelii ultra-maghiari pentru o serie de atrocităţi din vremea Revoluţiei din 1848 – 1849. Susţinea, însă, că românii şi comunităţile maghiare trebuiau să îşi continue existenţa împreună în Transilvania. „Deie-şi părerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptăm pentru libertatea noastră, cea asuprită, de-a veacurilor nedreptate. Fraţilor! Credeţi-ne nouă că noi prealuminat vedem şi prea hotărât credem, că în aceste două Patrii surori, maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar. Amândouă părţile, vedem că pericolul ne ameninţă, încă de aproape, şi totuşi nu ne putem înţelege. Nu ştiu din ce pricină, pizma, sau doară nepăsarea, îşi învârte sabia între noi şi voi, ca nici în agonie să putem vorbi deaproape”, scria Avram Iancu,, în 15 iulie 1849.


Vă recomandăm şi:

Boala care l-a îngenuncheat pe Avram Iancu: „Văd cu întristare cum speranţele mele şi jertfa mea se prefac în nimica. Eu nu mai sunt Iancu, sunt umbra lui“

O depresie profundă şi o boală cruntă de plămâni l-au îngenuncheat pe Avram Iancu, cel mai ilustru personaj al Transilvaniei anului 1848. Declinul „crăişorului munţilor“ a avut loc după cea mai strălucită perioadă din viaţa sa, anii în care i-a condus pe români în revoltele de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Zece secrete ale moţilor, oamenii dârzi din Ţinutul Aurului care i-au dat istoriei pe Horea şi Avram Iancu

Moţii sunt o comunitate aparte care trăieşte în satele din ţinuturile înalte ale Munţilor Apuseni. Deşi în mod tradiţional moţii sunt consideraţi doar localnici ai câtorva sate din jurul oraşelor Câmpeni şi Abrud, treptat şi-au luat numele de moţi şi localnicii de pe Valea Crişului Alb, din Ţara Zarandului, zone din judeţele Bihor, Hunedoara, Arad şi Cluj. Povestea locuitorilor „Ţării Moţilor” este fascinantă.

Gorunul lui Arsenie Boca şi cea mai mare moştenire lăsată de Sfântul Ardealului - o poveste de viaţă veche de 90 de ani

Un stejar vechi de aproape nouă decenii, sădit de Arsenie Boca în vremea în care era elev la Colegiul Naţional Avram Iancu din Brad şi purta numele de Zian, a devenit loc de reculegere pentru elevii şi vizitatorii liceului. Gorunul simbolizează vigoarea şi trăinicia şi le oferă linişte celor care se aşează la umbra lui.

Avram Iancu, 10 mituri despre „crăişorul munţilor”: iubita unguroaică, luptele moţilor, depresia şi refuzul împăratului

Avram Iancu este unul dintre eroii de referinţă ai românilor. Conducătorul moţilor din timpul mişcărilor revoluţionare din anii 1848 şi 1849 a rămas în istorie ca un simbol al patriotismului şi al jertfei pentru libertate. O serie de lucruri au rămas însă mai puţin cunoscute publicului care se raportează astfel la eroul naţional.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările