Bolile cumplite care au îngenuncheat voievozii medievali. Cum au vrut medicii să-i salveze viaţa lui Ştefan cel Mare
0
Ştefan cel Mare şi Ioan de Hunedoara au suferit de pe urma unor boli cumplite, care în cele din urmă le-au adus sfârşitul. Şi alţi voievozi medievali s-au înconjurat de medici, pentru a-şi salva vieţile.
În Evul Mediu nu au existat cărţi de medicină scrise în română, iar puţini locuitori ai ţinuturilor actuale ale României beneficiau de îngrijirea medicală a unor oameni de ştiinţă ai vremii. Chirurgia era utilizată numai în situaţii de viaţă şi de moarte, unul dintre motive fiind lipsa anestezicelor de încredere, menite să aducă somnul în timpul operaţiilor sau să aline durerea cauzată de tăierea cărnii. Leacurile strămoşeşti, rugăciunile, ritualurile şi sfaturile unor aşa zişi vraci erau folosite la tratarea bolilor, care adesea deveneau necruţătoare chiar şi pentru domnitori.
Iată de ce sufereau voievozii medievali ai românilor:
Voievozii care au avut probleme cu ochii
Bogdan al III-lea a domnit în Moldova între 1504 şi 1517, iar cronicarii vremii i-au spus Bogdan cel orb. „Cronicarul Ureche vorbeşte despre Bogdan Vodă cel orb şi grozav la faţă, feciorul lui Ştefan cel Mare. Bogdan voia să ia de soţie pe Elisabeta, sora Craiului Poloniei, dar Craiul Alexandru vedea pe soră-sa că nu va să meargă după Bogdan vodă, căci era grozav la faţă şi orb de un ochiu”, scria potrivit autorilor volumului „Medicina şi farmacia în trecutul românesc" (1900).
Voievodul ar fi suferit de glaucom sau strabism, susţin unii istorici. Alexandru Lăpuşneanu (1499 - 1568) a orbit în ultimii ani de viaţă. „Suferea de o boală gravă de ochi, pentru că după cum spune singur, i curgea puroi din ochi”, scria dr. Pompei Samarian, autor al volumului „Medicina şi farmacia în trecutul românesc" (1900). Cronicarii relatau că Lăpuşneanu a fost tratat de mai mulţi medici, dar fără succes. În final, afecţiunile i-au adus moartea.
„Alexandru Lăpuşneanu, domn, al Moldovei între 1552 şi 1568, a fost un sanghinar de pomină, un bolnav care suferea când de picioare, când de ochi, din care cauză mereu avea nevoie de medici ca să-l îngrijească”, informau autorii volumului „Medicina şi farmacia în trecutul românesc" (1900). Radu Mihnea (1616 - 1620) ar fi renunţat la domnie pentru a se trata de boala de vedere, la Ţarigrad.
„Radu Vodă, spre acest al treilea an al domniei sale cele dintâi, s-au răsbolit la ochi, şi singur au poftit la împărăţie să-i vie mazilie, să poată merge la Ţarigrad pentru leacul ochilor”, scria cronicarul Miron Costin.
Domnitorii răpuşi de ciumă
Ştefăniţă Lupu sau Papură Vodă (1659 - 1661), numit astfel din cauza sărăciei oamenilor din vremea sa, care erau nevoiţi să mănânce papură pentru a-şi alina foamea, a murit răpus de ciumă sau, potrivit unor cronicari, de febră tifoidă.
„În 1661, Ştefăniţă Vodă a primit poruncă să facă împreună cu hanul tătăresc nişte cetăţi la Nistru, în chip de apărare contra cazacilor. Plecat într-acolo, Ştefăniţă Vodă, aproape de tighinea, spre Bâc, la un sat anume Luţenii, a căzut în boală foarte grea, lungoare, care boală îndată au priceput doftorii că trebuie să îi ia sânge. Ce n-au ascultat şi adăugându-se boala, şi mai ales toamnă fiind, aşa de greu l-a cuprins fierbinţeala, că până la Tighinea au stătut frănitic, adică buiguit de hire. Cu chipul ciumei era boala, că i-au ieşit bolfă la o mână. Ci nu era ciumă, ci dreaptă lungoare, cărei boale îi zic doftorii maligna. Şi cât au trecut Nistrul la Tighina, a treia zi a stătut mort”, informa dr. Pompei Samarian, în „Medicina şi farmacia în trecutul românesc" (1900).
Şi Ioan de Hunedoara ar fi murit de ciumă, cu două secole mai devreme, după strălucita victorie împotriva otomanilor, din cetatea Belgradului. În 11 august 1456, la doar trei săptămâni după alungarea turcilor, Ioan de Hunedoara a murit în tabăra militară din apropierea cetăţii. Cărturarul transilvănean Gaşpar Heltai, din secolul al XVI-lea, a pus moartea lui Ioan de Hunedoara pe seama epuizării după bătălia de la Belgrad.
„Şi din această oboseală a căzut în friguri, din a căror cauză s-a consumat de tot. Medicamentele doctorilor au fost zadarnice. Din această cauză i-au dat sfatul să schimbe aerul. Şi a pornit cu prietenii săi în Semlin, ca acolo, la aer nou, să-şi învioreze corpul său. Medicii erau îngrijoraţi asupra vieţii lui, deoarece temperatura nu mai înceta şi neîntrerupt îl mistuia. Şi Capistran a început a-l face atent, că aceasta este voinţa lui Dumnezeu, că voieşte să-l ducă din această viaţă mizerabilă la fericirea eternă”, afirma Heltai.
Suferinţele lui Ştefan cel Mare
Ştefan cel Mare a avut de suferit ani în şir de pe urma unei răni la picor, care i-a adus invaliditate. Rana de glonţ primită în 1462, în timpul asediului Chiliei, l-a chinuit peste patru decenii, iar domnitorul Moldovei avea o suită de medici străini care se ocupau de îngrijirea lui. În ultimele zile din viaţă, starea de sănătate a lui Ştefan cel Mare s-a agravat, iar medicii au hotărât să ardă rana de la picior, deşi şansele ca domnitorul să supravieţuiască erau slabe. Ştefan cel Mare nu a supravieţuit intervenţiei medicale din 1504. Volevodul a fost bolnav şi de podagră (gută), iar în ultimele luni din viaţă afecţiunea îl împiedica să îşi mai mişte mâinile şi picioarele. Radu Vodă al IV-lea a domnit în Ţara Românească, între 1495 şi 1508, iar în şapte dintre cei 13 ani din durata domniei sale a fost bolnav de picioare, fiind transportat într-un cărucior. Boala sa era groaznică şi cumplită, scriau cronicarii vremii, care susţineau că acesta ar fi fost blestemat de patriarhul Nifon, cel pe care îl trimisese la Muntele Athos, împotriva voinţei lui. În primăvara anului 1508, boala domnitorului s-a agravat şi i-a pricinuit moartea.
Voievozii cu tulburări psihice
Sigismund Bathory (n. 1572 – d. 1613) a domnit peste Transilvania de patru ori, iar de trei ori a abdicat de la conducerea principatului. Autorii contemporani principelui transilvănean i-au pus deciziiile de a părăsi tronul pe seama slăbiciunilor sale mintale. Variola şi frigurile au fost două dintre bolile de care ar fi suferit, menţionate în cronicile vremii, însă alte mărturii dezvăluiau tulburările psihice ale acestuia. „Azi el a venit la mine şi aşa mi-a zis: are să-mi comunice ceva. Nu ştie ce i s-a întâmplat, Dumnezeul îl pedepseşte ori blestemele unori oameni haini l-au atins. Pentru că înainte şi el era ca toţi ceilalţi bărbaţi, dar acum nu mai este”, scria arhiducesa Maria Cristina, soţia sa, care l-a părăsit şi s-a retras într-o mănăstire din Tirol. Şi Ştefăniţă Vodă (1659 - 1661), fiul domnului Moldovei, Vasile Lupu, era cunoscut pentru tulburările sale psihice.
„Ştefăniţă, feciorul lui Vasile Lupu, fiind domn la Moldova şi tânăr, se dezmierda şi făcea lucruri copilăreşti şi nebuneşti. Nu căuta treburile domniei, ci curviile, nu numai cu partea femeiască, dar şi cu partea bărbătească. Căci cuconii moldovenilor cei frumoşi atâta i s-au împrumutat, cât nu erau în stat să plătească fără de pagubă acea datorie. Mai făcea aceste nebunii şi atunci când ieşea la preumblare şi la vânaturi. Punea boieri pe cai turceşti şi ieşind la câmp, poruncea de le lua frânele şi le da calea, iar caii nefiind domoliţi, la mulţi le-a făcut primejdie de moarte”, scriu autorii volumului „Medicina şi farmacia în trecutul românesc". La începutul secolului al XVII-lea Gabriel Bathory a fost îndepărtat din fruntea principatului şi din cauza apucăturilor sale imorale. „Bathory Gabor, care fusese numit crai în Transilvania, îşi câştigase un renume cu porecla Craiul cel Nebun. Fiind un nebun afurisit, Bathory dădea târcoale soţiilor şi fiicelor de nobili şi ale altora din Transilvania. Luând cu forţa averile acestora, i-a ucis pe mulţi dintre cei care, în faţa abuzurilor lui, i se opuneau. Mulţi scăpaseră din mîna lui cu mii de necazuri”, se arată în volumul „Cronici turceşti privind Ţările Române”, Editura Academiei RSR, 1980.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
