Ioan de Hunedoara, „atletul lui Hristos“, voievodul care a pus pe fugă un sultan. Povestea marii bătălii de la Belgrad, în care armata creştină a ieşit învingătoare
0Povestea impresionantă a bătăliei de la Belgrad, în care armatele creştine conduse de Ioan de Hunedoara au rezistat eroic în faţa invadatorilor otomani ai Belgradului, l-au transformat pe voievodul transilvănean într-un erou al Creştinătăţii. Ioan de Hunedoara a fost una dintre cele mai importante personalităţi din istoria României, Ungariei şi a Balcanilor.
Ioan de Hunedoara a condus armatele învingătoare într-una dintre bătăliile memorabile purtate de europeni împotriva invadatorilor otomani. Oastea voievodului Transilvaniei a rezistat eroic asediului Belgradului din vara anului 1456 şi a reuşit apoi să alunge de la porţile cetăţii armatele invadatoare ale sultanului Mehmed al doilea, supranumit Cuceritorul Constantinopolului.
Armatele conduse de celebrul sultan Mehmed al doilea au destrămat Imperiul Bizantin, ocupându-i capitala Constantinopol în 29 mai 1453 şi ucigându-i ultimul împărat, însă trei ani mai târziu au fost alungate de la porţile Belgradului pe care îl asediaseră timp de trei săptămâni, de oştile conduse de Ioan de Hunedoara.
Expansiunea otomană
Povestea bătăliei de la Belgrad, care a intrat în istoria Europei ca unul dintre marile triumfuri ale armatelor creştine împotriva invadatorilor turci, l-a avut în prim-plan pe Ioan de Hunedoara (1407 – 1456), la acea vreme voievod al Transilvaniei, ban al Severinului şi guvernator al Ungariei.
Ioan (Iancu) de Hunedoara îşi petrecuse o mare parte a vieţii implicat în campanii militare împotriva turcilor. Voievodul nu a ieşit întotdeauna învingător din luptele purtate, dar ultima înfruntare i-a adus onoruri impresionante. Ioan de Hunedoara a fost numit „atletul lui Hristos”, de Papa Calixt al treilea, iar în amintirea luptei de la porţile Belgradului şi a victoriei sale, papa a dat dispoziţie ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a credincioşilor la rugăciune pentru apărarea oraşului.
În primele zile din iulie ale anului 1456, oastea de aproape 100.000 de oameni a sultanului Mehmed al doilea Cuceritorul Constantinopolului a ajuns la porţile Belgradului, apărat de o armată de 5.000 – 7.000 de oşteni. Cetatea era considerată o poartă a regatului ungar, care o dată cucerită ar fi lasat cale liberă otomanilor în expansiunea lor spre Buda şi apoi spre vestul Europei. Potrivit istoricilor, otomanii au preferat să ajungă prin teritoriul actualei Serbii în Câmpia Ungariei, ocolind Transilvania, considerată greu de cucerit chiar şi pentru numeroasa armată a sultanului.
A pregătit cetatea pentru a face faţă invaziei
Cetatea Belgrad fusese întărită însă de Ioan de Hunedoara de la sfârşitul anului precedent, ştiind de pregătirile de război ale otomanilor. Pe cheltuiala proprie, voievodul transilvănean a aprovizionat şi a înarmat Belgradul, lăsând aici o garnizoană comandată de cumnatul său Mihai Szilagyi şi de fiul său Ladislau.
„Ioan de Hunedoara întări garnizoanele cetăţilor mai direct ameninţate. La Belgrad, trimise 5.000 de mercenari unguri, cehi şi poloni, punîndu-i la dispoziţia comadantului cetăţii, Mihail Szilagyi. Acestuia îi dădu ordin să se folosească de toate mijloacele pentru a întări fortăreaţa. Locuitorii oraşului răspunseră chemării de a ajuta la transportul maşinilor de război”, scria istoricul Camil Mureşan, în "volumul Ioan de Hunedoara şi vremea sa" (1957)
Apoi, cu propriile resurse, Ioan de Hunedoara şi-a format o armată şi o flotă de două sute de corvete. Potrivit unor istorici, în demersurile sale, voievodul nu a primit sprijinul nobilimii mari din Transilvania şi Ungaria, care se temea puterea lui tot mai mare în acea vreme. A fost ajutat în schimb de călugărul franciscan Ioan de Capistrano, trimis de Papa Calixt III pentru ca prin predicile sale, să adune populaţia sub steagul de luptă al lui Ioan de Hunedoara. Circa 20.000 – 25.000 de oameni, din toate părţile Transilvaniei şi din celelalte provincii ale regatului ungar, s-au alăturat oastei venită în sprijinul Belgradului.
Cetatea a rezistat bombardamentelor
Asediul otoman a început în 4 iulie, după ce oastea şi flota sultanului înconjuraseră oraşul, oprind astfel aprovizionarea acestuia. Peste 300 de tunuri au fost folosite la bombardarea zidurilor fortăreţii.
„În ultimele zile din iunie, turcii apărură în văzul Belgradului. înconjurară oraşul din toate părţile, revărsând în jurul său o mare de corturi albe. Îşi aşezară în poziţie de tragere tunurile, din care vreo douăsprezece măsurau 32 de coţi lungime, începând bombardarea zidurilor în ziua de 4 iulie 1456. Pe Dunăre, mai în sus de Belgrad, fu împinsă flota turcească. Erau vreo 60 de galere şi cam 150 de vase mai mici. Ele trebuiau să împiedice aprovizionarea oraşului pe calea apei”, relata academicianul Camil Mureşan.
Deşi apărată de o armată mult depăşită numeric faţă de cea a invadatorilor, cetatea a rezistat asaltului în aşteptarea oştilor lui Ioan de Hunedoara, datorită modului în care fusese construită şi întărită.
„Belgradul era o fortăreaţă deosebit de puternică. Mai înfruntase şi în 1440 un asediu turcesc. Era aşezat pe o înălţime, la confluenţa Dunării cu Sava, fiind astfel apărat din trei părţi de obstacolul natural format de cele două râuri. Înspre sud avea un şir dublu de şanţuri şi întărituri de pământ. Ziduri masive îl apărau din toate părţile. În imediata apropiere a fluviului, pe o înălţime, era clădită fortăreaţa centrală”, informa Camil Mureşan.
Prima victorie, pe Dunăre
În primele zile din iulie 1456, Ioan de Hunedoara a ajuns la Belgrad, cu o oştire numeroasă, dar formată în cea mai mare parte din oameni simpli, prea puţin instruiţi din punct de vedere militar. Flota lui Ioan de Hunedoara a atacat vasele turceşti în 14 iulie, pe Dunăre, scufundând trei galere şi reuşind să captureze patru vase mari şi douăzeci mai mici.
„În fruntea flotei maghiare naviga un vas mare, înarmat puternic şi plin cu soldaţi de elită, pe care îi alesese Ioan de Hunedoara. Pe malurile fluviului, în dreptul locului unde avea să se dea bătălia, se concentra armata de uscat, vreo 15—16.000 de oameni, din care mulţi cruciaţi, în frunte cu Capistrano. Armata aceasta trebuia să împiedice pe turci de a veni, pe uscat, în ajutorul flotei şi de asemenea să prindă echipajele vaselor turceşti care ar fi voit să debarce şi să scape prin fugă. Lupta care se angaja pe fluviu între cele două flote dură cinci ore. Deşi turcii aveau corăbii mai bune, fură înfrânţi. Calea Dunării era din nou liberă şi încă de a doua zi, 15 iulie, în Belgrad au pătruns trupe proaspete, arme şi alimente. De fapt, după această dată, încercuirea Belgradului nu mai era deplină. În partea de apus, înspre Zemun, turcii nu putură menţine blocada”, scria istoricul Camil Mureşan.
Atacul surprinzător
În zilele următoare, asediul purtat de turci a continuat, iar prin zidurile fisurate de bombardamente o parte a armatei invadatoare a intrat în Belgrad. În seara de 21 iulie, Mehmed al doilea a ordonat asediul total. Luptele cele mai grele s-au dat pe timp de noapte. Ioan de Hunedoara a ordonat garnizoanelor să arunce peste ziduri butuci daţi prin gudron şi materiale inflamabile, care au fost incendiate apoi. Un zid de flăcări s-a ridicat împărţind teritoriul pe care să dădeau luptele. Atacul otoman din afara oraşului a fost respins de soldaţii conduşi de Szilagyi, în timp ce turcii care reuşiseră să intre în cetate au fost măcelăriţi.
Luptele grele au continuat şi a doua zi. Simţind avantajul, oastea ţărănească venită în sprijinul militarilor lui Ioan de Hunedoara a atacat tabăra turcilor, aflată pe celălalt mal al râului Sava. Şi cei din cetate au trecut la un contraatac neaşteptat, sprijinit de flota lui Ioan, iar în cele din urmă, prin pierderile provocate turcilor, i-a forţat pe aceştia să se retragă. În bătălia finală însuşi Mehmed al doilea, implicat activ în luptă, a fost rănit de o săgeată, susţin istoricii.
În noaptea de 22 spre 23 iulie, armatele sultanului s-au retras definitiv de la porţile Belgradului, părăsindu-şi imensa tabără. „În lagărul turcesc pătrunse oastea învingătoare. O aştepta o pradă imensă, părăsită de armata otomană în retragere. In mijlocul vălmăşagului cumplit al taberei pustii, printre căruţe răsturnate, corturi, animale rătăcind slobode, răniţi uitaţi în frigurile plecării, se puteau recunoaşte locurile unde stătuseră sultanul şi ceilalţi comandanţi musulmani. Miasme grele pluteau peste câmpul de bătaie, ce văzuse aşternându-i-se, în câteva zile, atâtea mii de cadavre. Începuseră să bântuie molime în rândurile armatei”, scria Camil Mureşan.
Între timp, vestea victoriei oştirii lui Ioan de Hunedoara s-a răspândit cu repeziciune. „Europa sărbători ca niciodată izbânda. Procesiuni avură loc la curtea imperială germană, la Veneţia şi până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt III înălţa în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod Ioan, ca unul din cei mai slăviţi oameni care trăiseră până atunci pe lume”, relata Camil Mureşan, în volumul „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”, publicat de Editura Tineretului, în 1957.
Moartea fulgerătoare
În 11 august 1456, însă, la doar trei săptămâni după victoria asupra armatei sultanului, Ioan de Hunedoara a murit, în tabăra lui de lângă Belgrad, răpus de ciumă. Unii cronicari turci susţineau însă că voievodul ar fi murit atins de o săgeată trasă de un turc, în timpul fugii acestuia din calea armatei creştine. „Şi în pragul bătrâneţii, moartea l-a atins şi pe dânsul, dar nu acasă în cetăţuia de pe Zlaştiu, ci departe, în corturile de supt cetatea Belgradului sârbesc, dinaintea căreia el făcuse să fugă un sultan, unul dintre cei mai mari pe cari i-a avut Turcimea”, scria Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, publicat în 1906.
Voievodul a fost înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail, iar pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”.
„A fost acest bărbat foarte destoinic întru toate şi de jos s-a ridicat la mare putere şi a săvârşit isprăvi în contra germanilor şi a boemilor şi, ajungând la conducerea treburilor obşteşti, şi-a câştigat mare renume. Dar încă şi faţă de turci a săvârşit nu puţine isprăvi mari, deşi se credea că din cauza mulţimii şi vitejiei lor nu o să biruiască niciodată armata împăratului; pretutindeni se bucura de mare renume şi purta domnia cel mai bine şi punea ţara la adăpost de orice primejdie”, scria cronicarul grec din Bizanţ, Laonic Chalcocondil, potrivit volumului Expuneri istorice, în româneşte de Vasile Grecu, apărut la Editura Academiei, în 1958.
Vă recomandăm şi:
Nicolae Iorga a lăsat posterităţii unele dintre cele mai memorabile descrieri ale lui Ioan de Hunedoara şi ale lui Matia Corvin. Istoricul i-a prezentat pe voievodul Ioan de Hunedoara şi pe fiul său ajuns pe tronul Ungariei într-o carte publicată în 1906, cu titlul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, în care a relatat despre Hunedoara şi eroii ei.
Castelul Corvinilor din Hunedoara are o istorie de peste şase secole, iar în prezent este unul dintre cele mai vizitate monumente din România. Turiştii din toate colţurile lumii i-au trecut pragul şi au rămas impresionaţi de frumuseţea şi de legendele care circulă pe seama lui, însă multe dintre secretele fortăreţei au rămas necunoscute publicului larg.
Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara, a devenit rege al Ungariei la vârsta de 15 ani şi a condus ţara timp de peste trei decenii, între 1458 şi 1490. A fost una dintre marile personalităţi din istoria Transilvaniei şi a Europei, deşi cercetătorii români nu l-au privit, în general, cu aceeaşi fascinaţie şi simpatie cu care este privit tatăl său.
Ioan de Hunedoara a fost una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului român. A fost numit „atletul lui Hristos”, de Papa Calixt al III-lea, pentru modul în care armatele sale au apărat lumea creştină de invaziile otomanilor, iar adversarul său cel mai de temut, Mehmed al doilea Cuceritorul, a spus, la moartea voievodului, că „lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.
Elisabeta Szilágyi a fost „doamna de fier” din umbra celor mai mari nume din istoria Hunedoarei
Una dintre cele mai importante femei din istoria Transilvaniei şi-a legat numele de domnia lui Ioan Corvin de Hunedoara, a cărui soţie a fost, şi a fiului său Matei Corvin, domnitor vreme de trei decenii pe tronul Ungariei.
Se încarcă comentariile...
