Povestea satului-monedă, care a fost vândut de speculatorii imobiliari de 15 ori, cu tot cu pământuri şi cu locuitori
0Tranzacţiile s-au făcut, pe parcursul a ceva mai mult de două secole, între domnitorii moldoveni, negustorii înstăriţi şi mănăstirile interesate, la rândul lor, de profit. Satul Şiviţa există şi în zilele nostre, fiind o aşezare prosperă din apropierea celui mai mare lac natural din Moldova.
Satul gălăţean Şiviţa poate fi lejer categorisit ca fiind una dintre primele instrumente de troc imobiliar folosită în Evul Mediu românesc. Povestea lui este realmente tulburătoare, dat fiind că între 1588 şi 1803 aşezarea a fost vândută de cel puţin 15 ori (atâtea tranzacţii sunt demonstrate cu documente) trecând succesiv prin stăpânirea domnitorilor moldoveni, a mănăstirilor ieşene sau gălăţene, dar şi în proprietatea unor „investitori” greci, ruşi sau autohtoni.
La răscrucea furtunilor istoriei
Trebuie spus că satul Şiviţa pare să fie vechi de când lumea. În vatra lui au fost găsite dovezi care arată că locul era locuit încă din secolul IV înainte de Hristos, cu continuitate în epoca romană şi apoi în Evul Întunecat.
Interesant este că aşezarea a fost mai mareu la răscrucea marilor furtuni ale istoriei. Se află de partea barbară a celebrului val de apărare ridicat în timpul împăratului Traian, la mai puţin de doi kilometri de fortificaţie. În acelaşi timp, la câţiva kilometri mai la nord de Şiviţa se află un alt zid de apărare, ridicat de gotul Athanaric în secolul IV după Hristos. Cu alte cuvinte, Şiviţa a fost mereu câmpul de luptă sau de negocieri între marile puteri militare.
Dovezile arheologice sunt foarte numeroase în acest sens. În subsolul aşezării, printre obiectele de origine dacică, au fost descoperite numeroase dovezi ale civilizaţiei romane, în special ceramică şi unelte, ceea ce indică faptul că între locuitorii satului şi imperiul Romei existau schimburi economice intense. „Asta demonstrează, fără echivoc, că procesul de romanizare s-a extins şi dincolo de valul roman”, scrie istoricul gălăţean Paul Păltânea.
Urmele Valului lui Athanaric în apropiere de Şiviţa FOTO M Mitrof
Pe respectivul aliniament, pe o distanţă de nici 20 de kilometri, au fost descoperite încă trei astfel de aşezări de tip Hallstastt care au dobândit apoi puternice influenţe romane, lucru care arată că satul de la răscrucea lumilor avea o poziţie cumva strategică.
Afacerile imobiliare de acum 431 de ani
Cele mai vechi dovezi ale faptului că satul Şiviţa a fost o afacere imobiliară de succes a Evului Mediu provin de la anul 1588. În 3 aprilie, printr-un act păstrat încă la mănăstirea Galata din Iaşi (în fapt prima atestare documentară a aşezării), domnitorul Petru Şchipu vinde satul Şiviţa obştii mănăstireşti, contra sumei de 6.000 de aspri (monedă turcească din argint).
În document se specifică faptul că satul era proprietatea domnitorului, care-l dăduse lui Ştefan Camanarul „spre grijă şi folosinţă”. Camanarul nu este numele beneficiarului, cum s-ar putea crede, ci e o dregătorie domnească, persoana respectivă fiind însărcinată să strângă „camana” de la popor, adică darea pentru băuturile spirtoase.
Ulterior, domnitorul a scos la vânzare satul, „care avea şi un vad de moară în apa Prutului, precum şi mai multe turme de porci şi patru lotci mari, cu tot ceea ce era de trebuinţă la pescuitul la balta Brateşului”, după cum scrie Paul Păltânea. Tranzacţia s-a făcut la un preţ destul de mic pentru acele vremuri, însă trebuie să ţinem cont de două lucruri. Primul, mănăstirea Galata era ctitoria domnitorului. Al doilea, satul era destul de expus prădătorilor tătari.
În noiembrie 1588, în catastiful averii mănăstirii Galata este trecut şi satul Şiviţa (aceasta fiind a doua lui atestare), cu „6 mori, 4 lotci, 8 năvoade şi 100 de porci”. Morile erau la Prut, dar şi pe gârlele din balta Brateşului.
Pescari pe balta Brateşului înainte de desecare FOTO Arhiva BVAU
Dintre cele 16 sate pe care le stăpânea mănăstirea ieşeană, la Şiviţa erau cele mai multe mori. De aici şi concluzia că de pe moşia satului se recolta o cantitate mare de cereale. La 6 mai 1598, proprietatea este întărită de domnitorul Ieremia Movilă.
Tranzacţii în serie
Conform unui hrisov domnesc, la 15 iunie 1608 domnitorul Constantin Movilă vinde satul mănăstirii sucevene Pobrata (vechea denumire a mănăstirii Probota din Dolhasca). Actul consemnează faptul că domnitorul îl dobândise de la mănăstirea Galata, drept danie, cu puţin timp înainte. La 8 martie 1612, domnitorul Ştefan Tomşa întăreşte prin hrisov proprietatea mănăstirii Pobrata.
La numai doi ani distanţă, în împrejurări neclare, Şiviţa ajunge în proprietatea unui anume Ceacarlo Grecul, un negustor de grâne foarte înstărit. Din hrisoavele rămase de la domnitorii Ştefan Tomşa şi Radu Mihnea se poate înţelege că mănăstirea Pobrata l-a vândut negustorului grec care, la rândul lui, îl cedează după moarte (neavând urmaşi) domnitorului moldovean Radu Mihnea. Acesta din urmă, la 30 martie 1618, vinde aşezarea lui Condrea cămăraşul (dregător la cămara domnească), contra sumei de 300 de galbeni, menţionând în hrisov că „este pustiit de ceva vreme, dat fiind că se află la marginea ţării şi este în drumul păgânilor tătari”.
Pentru a repopula satul, Condrea a căpătat de la domnitor un nou hrisov, la 1 aprilie 1618, prin care i se îngăduia să aducă la Şiviţa „oricâţi oameni vor chema din alte ţări”, care vor fi scutiţi vreme de cinci ani de orice dare. Totuşi, domnitorul Radu Mihnea încalcă după nici un an cartea domnească de slobozenie dată lui Condrea şi îl obligă pe acesta să plătească visteriei domneşti 100 de galbeni, bani pe care acesta şi-i va recupera de la locuitorii satului.
Înapoi la mănăstire. Cu repetiţie
La 3 aprilie 1622, satul era din nou în stăpânirea mănăstirii Galata. La acestă dată domnitorul Alexandru Iliaş scrie că „s-au jeluit egumenul mănăstirii Galata împotriva lui Isaico şi Constantin, nepoţii lui Murgoci vornicul (un vornic de sat) care călca hotarele satului Şiviţa, proprietatea mănăstirii”. Nu există dovezi certe, dar se pare că aşezarea ajunse la mănăstirea Galata prin intermediul domniei, care o confiscase de la boierul Codrea pentru pricini necunoscute.
În 1626, Şiviţa trece din proprietatea mănăstirii Galata în cea a mănăstirii Frumoasa, tot din Iaşi. La 2 aprilie 1628, domnitorul Miron Barnovschi întăreşte acestei ultime mănăstiri stăpanirea asupra satului, „cu vieţuitorii lui, cu bălţile cu peşte şi cu viile de acolo”.
Descoperim că transferul de proprietate dintre cele două aşezări monahale fusese intermediat de un anume Ceacâru (să fie, oare, acelaşi Ceacarlo Grecul?), care cumpărase satul de la mănăstirea Galata „pentru a-l vinde cu un preţ mai bun mănăstirii hatmanului ce ţinea în grijă mănăstirea Frumoasa”. Tranzacţii imobiliare complexe, deci.
Locuinţe din sudul Moldovei în secolul al XIX-lea FOTO colecţia BVAU
La 3 iulie 1632 satul era din nou în stăpânirea mănastirii Galata. La această dată, domnitorul Alexandru Iliaş împuterniceşte pe călugarii mănăstirii să strângă dijma din satul Şiviţa de la „cine va hi avut acolo, den paine şi den fan şi den peşte din bălţi şi den vii si den gradini”. Se pare ca stăpânirea mănăstirii Galata asupra satului nu a mai fost tulburată o vreme, căci Alexandru Iliaş întăreşte egumenului acestei mănăstiri să stăpânească Şiviţa şi să ia „dijma din zece”, „din pâine, fân, vii, bălţi de peşte şi din tot venitul ce va fi”.
Stăpânirea este confirmată şi mult mai târziu de domnitorul Mihai Racoviţă, la 13 august 1724, după ce acesta judecă un litigiu dintre mănăstirile Galata şi Sfânta Vineri asupra proprietăţii pe localitatea şi bunurile din teritoriul ei.
Noi afaceri mănăstireşti
Aşa cum scrie istoricul Paul Păltânea, mănăstirea Mavramol din Galaţi a stăpânit şi ea o parte din moşia satului. La 6 mai 1786, această parte „era împresurată de unii răzeşi haini”, drept pentru care „egumenul mănăstirii capăta o carte de blestem ca să aleagă hotarele drepte ale mănăstirii”.
În 1803, când se face o cartografie-recensămant, satul era menţionat din nou ca proprietate a mănăstirii Galata, cu 66 familii, trei mori, patru gârle de peşte, cinci vii şi 200 de porci”. După numai 13 ani, Şiviţa mai avea numai 16 familii, dar şi alţi stăpâni: mănăstirile Frumoasa şi Sf. Nicolae din Iaşi.
Salvatorul tradiţiilor
În zilele noastre, satul Şiviţa nu mai este proprietatea niciun domnitor sau a vreunei mănăstiri. Este o aşezare liniştită ce ţine de comuna Tuluceşti. Vechile mori de apă au dispărut de mult, iar viile mănăstireşti au fost pârjolite de tăvălugul agriculturii socialiste.
Festival internaţional de Folclor la Şiviţa FOTO Paul Buţă
Nici lacul Brateş, principala sursă de venit a locuitorilor şi stăpânilor în secolele în care satul era monedă de schimb imobiliar, nu mai este ceea ce a fost. În anii ’70 el a fost desecat în proporţie de 80% şi transformat într-un lac anost, de circa 2500 de hectare. Un paradis de circa 8.000 de hectare, plin de gârle, canale, stufărişuri şi de vietăţi a dispărut. Au dispărut şi lotcile, au dispărut şi pescarii. Ultimul pescar din sat a murit acum un deceniu, la venerabila vârstă de 102 ani, iar odată cu el s-a stins o îndeletnicire care a ţinut aşezarea vie peste 2.500 de ani.
Viu mai este doar dorul de tradiţii, hrănit perament de un fiu al satului: actorul şi etnograful Paul Buţă. Acesta a reuşit, în ultimele două decenii, să construiască în Şiviţa un muzeu viu, cu mărturii ale vremurilor de altădată. Mai mult decât atât, a înfiinţat un festival de folclor care se ţine în aer liber şi care aduce la Şiviţa, an de ani, zeci de artişti renumiţi şi mii de spectatori.
Se încarcă comentariile...
