Revolta lui Adi Hădean: Am ajuns să mâncăm „nuţreţ livrabil cu trei linguri de sare şi una de monoglutamat de sodiu”
0Cunoscutul bucătar Adi Hădean critică modul în care românii au ajuns să mănânce „la buton”: „apeşi un buton şi capeţi în schimb promisiunea că într-o oră vei mânca mâncare caldă. Da’ eu nu aş mai numi-o mâncare. Aş numi-o nutreţ livrabil”.
Hădean atrage atenţia, pe Facebook, asupra mâncării „la buton”, care ajunge la noi repede şi ieftin:
„Gura bate guru. Serios. În sensul în care-i greu să înveţi pe cineva cât e flămând, şi de 100 de ori mai greu să înveţi pe cineva care-i sătul. Asta am observat pe pielea mea, motiv pentru care încerc să mă ţin mereu între ele, nici sătul, nici prea flămând, doar cât să am destulă atenţie liberă de instinctul de supravieţuire. Ceea ce-i tot mai rar în lumea noastră guvernată de lene, de lipsa asumării statutului de om, de frici desenate-n tuşe tot mai groase şi mai stridente. Cum am ajuns aici? Posibil şi din cauza aplicaţiilor care mijlocesc vânzarea mâncării.
Imediat după declanşarea pandemiei, oamenii orientaţi au început să se orienteze şi mai bine, şi mai intens, şi mai aplicat. Cine a simţit-o cu cenţii din măşti a câştigat frumos, cine a simţit-o cu dolarii din mănuşi şi dezinfectanţi, a câştigat frumos. Cine a simţit că oamenii ar da oricât de puţin să mănânce căcaturi în vreme ce alţii ar da oricât de mult ca să le vândă, a investit masiv în aplicaţii de livrat mâncare. Care nu-s rele, în sine, dar care, suprapuse peste tot ce înseamnă societatea modernă cunoscută de noi, transformă omenirea încet, dar sigur, într-o mare de guri alimentate la buton. În doar doi ani, chiar cu acceleraţia la podea în anul acesta, omenirea a ajuns în locul în care peste jumătate din mâncarea făcută în restaurante e consumată acasă (peste 80% în USA, conform NY Times, cu Europa gonind tare să prindă din urmă şi cu Asia la o lungime de cal în spate). Ce e rău în a mânca acasă? Nimic, desigur, mai ales dacă mănânci ce ai gătit tu. Nu-i rău nici să mânânci mâncare comandată/livrată sau take-away, dacă poţi face asta în mod conştient. Ceea ce se întâmplă tot mai puţin, judecând după cursa nebună a aplicaţiilor care se întrec să livreze mai repede, mai ieftin. Apeşi un buton şi capeţi în schimb promisiunea că într-o oră vei mânca mâncare caldă. Da’ eu nu aş mai numi-o mâncare. Aş numi-o nutreţ livrabil, cu tot respectul pentru nutreţ.”
De ce mâncăm „nutreţ livrabil”
Bucătarul explică şi de ce crede că „mâncarea la buton” este „nutreţ livrabil”:
„Şi o să vă spun de ce. Orice trebuie să fie cald, în 5 minute nu va mai fi la fel de cald. Orice trebuie să fie rece, în 5 minute nu va mai fi la fel de rece. Orice lucru ieftin e pe cheltuiala ta, dar încă nu realizezi. Scăderea calităţii mâncării e inevitabilă şi garantată, mai garantată (permiteţi) decât livrarea într-o oră. Mâncare ieftină poate însemna pentru tine o roşie cumpărată vara din Obor. Pentru un restaurant, mâncare ieftină înseamnă ingrediente mai proaste, personal necalificat (cu capacitate redusă de a găti vag corect, cu capacitate redusă de a respecta nişte norme de igienă stricte), înseamnă un meniu limitat la carbohidraţi în exces, grăsimi în exces, tehnici de gătire folosite abuziv (prăjire+prăjire şi un pic de prăjire la final), legume conservate şi supe cu multă gelatină, care rămân fierbinţi 20-30 de minute după ambalare. Asta înseamnă că în realitate, un restaurant care are pretenţii de la sine, fie nu se bagă, fie pierde lupta prin abandon sau prin abandonarea principiilor care stau la însăşi baza deschiderii sale. Nu-i bai, câştigă industria de fast food. Pierdeţi voi, care renunţaţi la capacitatea de a gusta o mâncare, la capacitatea de a întreţine o conversaţie cu un chelner sau cu persoana alături de care mâncaţi în oraş. Cedaţi toate aceste abilităţi elementare ale speciei din care faceţi parte în favoarea posibilităţii de a da un review (personal le găsesc la fel de imbecile şi de inutile şi pe cele pozitive şi pe cele negative, dacă-s făcute în scris şi postate pe internet) şi eventual de a da din picior dacă livratorul a întârziat 5 minute.”
„Cultura pe bază de review îmi repugnă”
Hădean vorbeşte şi despre cultura pe bază de review pe care o construiesc zecile de aplicaţii de livrare de mâncare ce au apărut în ultima perioadă:
„Cultura pe bază de review pe care o construiesc aceste aplicaţii îmi repugnă, pentru că inevitabil distruge exact lucrul care ne-a creat ca societate: capcitatea de dialog deschis, faţă în faţă, în timp real şi-n locul acţiunii. Oamenilor care nu se privesc în ochi când îşi vorbesc, le e mai uşor să se dezbine decât să ajungă la acord, e demonstrat şi validat de sute de milioane de exemple pe care le vedem zi de zi online.
Săptămânal, din Martie încoace, mă sună câte cineva din partea câte unei firme care dezvoltă aplicaţii culinare.
“Adi, vrem să-ţi prezentăm aplicaţia noastră, credem că ar fi foarte utilă restaurantelor, mai ales în perioda asta. Dacă-ţi place, poate o endorsezi, poate intri în sistem”.
“Ce face ea?”
“Scanează meniul de la intrare, clientul trimite comanda direct la bucătărie şi nu mai trebuie să aştepte nici ca ospătarul să-i aducă nota, şi-o poate face singur”.
“Ai zis corect, clientul. Dar eu nu caut clienţi, eu fac asta pentru că-mi place să am oaspeţi, interacţiune, dialog despre mâncare”.
“Da, dar vezi, oamenii sunt tot mai grăbiţi, mai e şi stresul dat de pandemie”
Staţi acasă. Comandaţi, că vi se livrează într-o oră. Acasă nu mai trebuie să vă grăbiţi nicăieri şi sunteţi în siguranţă. Apăsaţi în continuare pe butoane virtuale care nu mai fac nici măcar “click”, apoi repede-repede, nişte bani pe care nu i-aţi văzut niciodată intră în contul unei firme care trei-cinci zile mai încolo o să plătească mâncarea pe care aţi consumat-o voi azi, după ce reţine 35-42% din preţul pe care l-aţi plătit voi, deja scăzut, pentru că-i viaţa grea şi competiţia dură. Vouă o să vă sugereze permanent opţiuni bazate pe ce review-uri aţi postat online, pe ce aţi cumpărat anterior, pe câţi bani au cheltuit cei care-şi fac reclamă în aplicaţii. Mai puţin pe gustul mâncării, pe calitatea texturilor, pe compoziţia fiecărei îmbucături.”
„O să vă oripilaţi pentru că mâncarea n-a ajuns la voi instantaneu, pentru că n-are trei linguri de sare şi una de monoglutamat de sodiu”
Cunoscutul bucătar concluzionează, arătând că acest mod de a consuma mâncare ne va îmbolnăvi şi ne va face să considerăm că nu are gust orice preparat care nu are trei linguri de sare şi monoglutamat de sodiu:
„Apoi, la 45 de ani, două stenturi mai târziu, ajunşi pe o terasă care a supravieţuit cine ştie cum apocalipsei, o să vă oripilaţi pentru că mâncarea n-a ajuns la voi instantaneu, pentru că n-are trei linguri de sare şi una de monoglutamat de sodiu ca să mai simţiţi şi voi vreun gust, pentru că tâmpitul de ospătar e şi el om şi are reacţie, pentru că pastele sunt al dente şi carnea chiar opune rezistenţă când o muşti (mizeriile alea din “vită” cu 39 de lei porţia şi care “se topesc în gură” sunt frăgezite artificial, adesea chimic, ca să ştiţi şi voi), pentru că bucătarului i se rupe de mama dumneavoastră şi de cum v-a învăţat dânsa să vă gestionaţi aşteptările. Ei, şi aşa oripilaţi, o să vreţi să scrieţi un review, ceea ce probabil o să şi faceti. Puţinii oameni sănătoşi la cap rămaşi pe planetă n-o să dea doi bani pe el, pentru că ei vor vrea să-şi trăiască propria experienţă nu pe a altcuiva. Da’ nu-i bai, planeta va fi deja populată cu suficient de multe guri dotate cu un singur deget, care vor da like sau dislike review-ului, în funcţie de cantitatea de băluţe generată şi care apoi vor apăsa pe “Comandă acum”, cu condiţia ca livrarea să fi avut loc ieri la preţul de minus doi bani. După care vor înghiţi fericite chicken tikka masala, supă dulce-iute, gulaş şi ciorbă rădăuţeană, carne fiartă şi scăldată-n sosuri incerte, calamari fripţi şi burgeri. Apoi vor râgâi puţin, nu înainte de a exclama “Genial!” în timp ce mai postează un review”.
Citeşte şi
Adrian Hădean, un Jamie Oliver á la Cluj
Se încarcă comentariile...
