Profesoară, despre abandonul şcolar: „Unii copii devin mult prea devreme stâlpul familiei”
0
Despre viaţa la catedră, Cristina Roman, profesoară de limba şi literatura română la şcoala gimnazială din Tamaşi-Corbeanca, spune că este ca un roller coaster în care senzaţiile şi emoţiile sunt de fiecare dată altele.
Cooptată în echipa teach for Romania în urmă cu aproximativ doi ani, aceasta povesteşte cu drag despre experienţele alături de elevii săi şi trage un semnal de alarmă asupra unui fenomen care afectează din ce în ce mai mult viaţa copiilor: abandonul şcolar. A întâlnit situaţii în care copiii i-au povestit cum au fost la tăiat de lemne, cum au grijă de fraţii mai mici, când părinţii sunt la serviciu, dar şi despre cum şi-au îngrijit rudele când acestea au fost bolnave.
Adevărul: Când aţi intrat în echipa Teach for Romania şi de ce?
Cristina Roman: Am intrat în Teach for Romania în urmă cu aproximativ doi ani, fără să ştiu prea multe lucruri despre program. Am văzut întâmplător o reclamă care m-a condus către ei. M-am înscris pentru că îmi doream foarte mult să aparţin unei comunităţi care vrea să producă o schimbare. Îmi doream să aduc un crâmpei de lumină acolo unde, din păcate, totul este plasat în umbră. Toţi copiii trebuie să aibă acces la o educaţie de calitate, indiferent de mediul din care provin. Deşi eram într-o perioadă foarte aglomerată, în care n-aş mai fi avut nevoie de activităţi suplimentare, ceva în interiorul meu zicea: "-Hai, încearcă! Parcă îţi lipseşte totuşi cireaşa de pe tort!".
Şi într-adevăr ,,cireaşa" aceasta m-a adus mai aproape de visul meu. Este o experienţă extraordinară care te ajută să te descoperi în situaţii limită, să creşti alături de oameni pasionaţi, implicaţi şi gata oricând să-ţi sară în ajutor şi nu în ultimul rând, o experienţă care îţi deschide ochii şi îţi arată realitatea aceea adevărată, de la ,,firul ierbii", despre care vorbim prea puţin în zilele noastre. În calitate de profesor, încerc să fiu alături de elevii mei, să le înţeleg nevoile, să-i sprijin din punct de vedere afectiv, să comunic cu adulţii din familiile lor, să iau legătura cu psihologul şcolii şi cu toate persoanele care mi-ar putea oferi o mână de ajutor. Uneori merge, alteori nu, din păcate, povesteşte dascălul.
Ce înseamnă pentru un dascăl pasionat, dedicat meseriei, viaţa la catedră?
Viaţa la catedră e ca un roller coaster în care te urci iar şi iar pentru ca mereu senzaţiile, emoţiile, trăirile vor fi diferite şi parcă vrei să le experimentezi pe toate. Pentru un dascăl pasionat viaţa la catedră e o lume nouă în care păşeşti zi de zi lăsându-ţi grijile, problemele, tristeţile la uşă. Cred că atunci când eşti cu adevărat pasionat de ceea ce faci îţi dai silinţa să devii zilnic cea mai bună versiune a ta pentru că ai în faţă nişte copii care văd în tine un model şi atunci nu ai cum să-i dezamăgeşti. Pentru mine, elevii mei sunt acea doză de energie şi inocenţă de care am nevoie. Deşi am momente în care mă simt epuizată la sfârşitul orelor, mă bucur să-i văd crescând frumos sub ochii mei şi să retrăiesc alături de ei momente din copilăria mea.
Cristina Roman a ajuns la catedră în urmă cu doi ani FOTO Arh.pers.C.R.
Să vorbim puţin despre abandonul şcolar. Cum vă implicaţi pentru a-l aduce pe elev din nou în bancă, aţi întânit astfel de cazuri?
Abandonul şcolar este o problemă cu care ne confruntăm din ce în ce mai des, în special în mediul rural. Este o problemă destul de delicată, cauzele ei fiind multiple, iar soluţiile foarte greu de aplicat pentru a da roade. Avem un cumul de factori sociali, familiali, economici, emoţionali, care îngreunează situaţia. Cred că în această problemă relaţia părinte-profesor-elev este cea mai importantă. Întotdeauna am considerat că relaţia dintre profesor şi părinte trebuie să fie una deschisă, bazată pe comunicare şi înţelegere. Există însă momente în care copiii devin mult prea devreme stâlpul familiei şi atunci, inevitabil, se ajunge la abandonul şcolar.
Mi s-a întâmplat de foarte multe ori ca elevii mei să-mi povestească cum au fost la tăiat lemne, cum au stat cu fraţii mai mici când părinţii erau la muncă, cum au avut grijă de mama, tatăl sau bunicii lor care nu se simţeau bine. Într-adevăr, există şi cazuri care nu au o astfel de justificare în spate. Oricum ar fi, copiii au nevoie de un adult care să-i îndrume, să-i sprijine şi să-i ajute să se ţină de drumul lor în viaţă. Îmi este foarte greu să ofer un răspuns coerent pe această temă, aşa cum vă spuneam de la început, fiind o problemă complexă şi delicată. În calitate de profesor, încerc să fiu alături de elevii mei, să le înţeleg nevoile, să-i sprijin din punct de vedere afectiv, să comunic cu adulţii din familiile lor, să iau legătura cu psihologul şcolii şi cu toate persoanele care mi-ar putea oferi o mână de ajutor. Uneori merge, alteori nu, din păcate. Toţi copiii au dreptul la educaţie, iar acest lucru ţine în foarte mare măsură de noi, adulţii din viaţa lor, să nu le încălcăm acest drept şi să-i ajutăm să-l fructifice.
Activităţi în clasă, coordonate de Cristina Roman FOTO Arh.pers.C.R.
Care ar fi, în opinia dvs, reţeta succesului în învăţământ?
Nu cred că există o reţetă a succesului sau eu, cel puţin, nu am găsit-o încă. Însă cred că există anumite ingrediente care ne pot ajuta atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în cariera didactică. Cred că valorile precum respectul, sinceritatea, empatia, toleranţa şi bunătatea sunt câteva din lucrurile pe care ar trebui să le avem pregătite pentru a avea succes. Şi, bineînţeles, energia pozitivă şi zâmbetul. Fiecare clasă de elevi este diferită, fapt pentru care trebuie să scrii de fiecare dată câte o reţetă, care poate suferi mici modificări pe parcurs. Cele mai interesante şi educative metode de predare mi se par cele în care elevul este implicat activ în propria sa învăţare. Atunci când profesorul creează un spaţiu sigur de învăţare, iar elevul se poate exprima liber, fără a avea teama că poate greşi, se produce cu adevărat învăţarea. Aleg mereu să-i învăţ pe elevii mei despre valori, să fac conexiunea cu realitatea lor şi să detensionez atmosfera cu un joculeţ, o glumă, o scurtă povestioară, fie din partea lor, fie din partea mea, pentru a face orele mai plăcute şi a se simţi parte din ele.
Cum i-aţi perceput pe copiii de la şcoala în care predaţi, ce greutăţi aţi întâmpinat?
Copiii, în general, sunt extraordinari. Sunt atât de diferiţi şi de speciali, încât cred că fiecare profesor ar trebui să le reamintească zilnic aceste lucruri. Bineînţeles că există şi greutăţi, căci în această meserie provocările sunt la ordinea zilei. Şi elevii, la fel ca noi, se trezesc fără chef în unele zile, nu sunt atraşi de anumite materii, nu rezonează cu toată lumea, au diverse probleme personale, ceea ce este firesc. De aceea, de foarte multe ori încerc, pe cât posibil, să nu pun presiune pe elevii mei şi să ţin cont mereu de nevoile lor. Le cunosc starea după privire şi de multe ori mi s-a întâmplat ca "planul de acasă să nu se potrivească cu cel din târg". La început, dezamăgirile erau uriaşe, când ştiam câtă muncă a stat în spatele lecţiilor pe care eu le pregătisem cu atât de mult entuziasm. Ulterior, am învăţat să nu iau lucrurile personal, să adaptez activităţile din mers şi cel mai important, să-mi ascult elevii chiar şi atunci când nu au ceva de spus despre ora de limba şi literatura română. Cred cu tărie că elevii nu trebuie ascultaţi doar pentru note, ci pentru că au ceva de spus indiferent de subiect. De aici cred că vine şi curiozitatea lor, din libertatea pe care le-o ofer să se exprime şi să exploreze.
Cristina, un dascăl iubit de elevi FOTO Arh.pers.C.R.
Cum i-aţi regăsit pe copii după 3 luni de şcoală on-line?
Din păcate, noi încă funcţionăm în acest sistem on-line, care pentru unii copii reprezintă o bucurie, iar pentru alţii o tristeţe, căci îşi doresc să revină la şcoală. Cred că oriunde am fi, mereu îi voi regăsi cu aceeaşi energie cu care m-au obişnuit. Lucruri frumoase putem construi în ambele contexte şi cred că cel mai important este să ne revedem sănătoşi şi să fim în siguranţă.
Când aţi ştiut că veţi îmbrăţişa meseria de dascăl şi ce v-a motivat în această alegere?
Aveam doar 10 ani când susţineam cu vehemenţă că voi deveni profesor. Deşi cei din jurul meu nu au îmbrăţişat aceasta dorinţă a mea, căci toţi mă vedeau fie medic, fie avocat, fie orice altceva, numai profesor nu, iar eu ştiam că acesta va fi drumul meu. A devenit un vis pentru care zi de zi am adunat câte o cărămidă. Am avut foarte mulţi profesori care m-au inspirat şi profesori care mă făceau să spun "aşa ceva nu poate exista", fapt pentru care mi-am dorit să devin profesorul pe care mi-aş fi dorit eu să-l fi avut în copilăria mea. Mahatma Gandhi spunea "Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume", iar eu cred că schimbarea aceasta stă în fiecare dintre noi. Cum altfel să schimbi lumea, dacă nu contribuind la dezvoltarea armonioasă a viitoarelor generaţii?
Cristina (a treia din dreapta, sus), alături de elevii săi FOTO Arh.pers.C.R.
Pentru tinerii care îşi doresc această profesie, ce sfat aveţi?
Le-aş spune să o facă doar dacă îşi doresc din suflet şi simt că aceasta e menirea lor. Le-aş spune să nu se descurajeze, să strângă din dinţi şi să lupte până la capăt, căci drumul unui viitor profesor/profesor debutant va fi plin de nedreptăţi, frustrări şi greutăţi, însă la final, când vor păşi pentru prima oară într-o sală de clasă şi vor fi asaltaţi la propriu de un grup de copii, nimic din ce a fost nu va mai conta. Şi încă ceva, după care eu mă ghidez în viaţă: ,,Toate visurile noastre pot deveni realitate dacă avem curajul să le urmăm!'', aşa cum spunea Walt Disney.
Ce calităţi ar trebui să aibă un dascăl?
A fi profesor te învaţă mai presus de toate să fii om, atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari. În calitate de profesor ai în faţă suflete, minţi, perechi de ochi şi urechi îndreptate cu încredere către tine. Un dascăl ar trebui să fie în primul rând autentic. Apoi, cred că ar trebui să aibă câte puţin din toate: să fie empatic şi reflexiv, să îmbine seriozitatea cu umorul, să fie deschis la tot ceea ce îl înconjoară şi să comunice eficient, să aibă răbdare, să fie perseverent, creativ şi nu în ultimul rând, să-şi permită să fie vulnerabil, să-şi accepte greşelile şi să transmită iubire şi sinceritate elevilor săi. Fiecare profesor este unic şi special în felul său, iar elevii au propriul lor ideal atunci când se raportează la un profesor. De aceea cred că fiecare dintre noi a fost profesorul ideal pentru unul din elevii săi măcar o dată în viaţă.
Cristina predă cu drag limba română FOTO Arh.pers.C.R.
CV:
Roman Cristina, 23 de ani
A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, Specializarea: Limbă şi literatură română - Limbă şi literatură engleză
În prezent, urmează masteratul ,,Didactici ale disciplinelor filologice'' din cadrul Universităţii din Bucureşti
Profesor cu gradul didactic definitiv
Predă limba şi literatura română la Şcoala gimnazială nr. 2 Tamaşi-Corbeanca
Locuieşte în comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov
Vă recomandăm să mai citiţi:
Zossima, moşierul din Bărăgan care a ridicat prima şcoală de agricultură din spaţiul românesc
Se încarcă comentariile...
