Dragostea unui braşovean pentru porţile mocăneşti, unice în ţară, i-a adus titlul de „Tezaur Uman Viu“
0
Ştefan Lupu, din Săcele, Braşov, a fost fascinat de porţile mocăneşti din Săcele de cum le-a văzut prima dată. A umblat prin tot oraşul după acestea şi a învăţat singur să le construiască. Acum a fost declarat „Tezaur Uman Viu”.
Braşovul are cel de al şaselea „Tezaur Uman Viu”. Săceleanul Ştefan Lupu a primit acest titlu din partea Ministerului Culturii.
„Visul nevisat” al lui Fane – aşa cum îi spun apropiaţii – a venit ca urmare a faptului că este un „păstrător şi transmiţător al valorilor cultural-identitare”.
„Sunt extraordinar de fericit, nu speram la aşa ceva! Chiar vorbeam cu un prieten şi îi spuneam că este un vis nevisat încă de mine să ajung tezaur uman viu. Mi-am dat seama ce înseamnă tezaur uman viu: trebuie, neapărat, să ai valoare în tot ce faci, să transmiţi generaţiilor tinere din tot ce înseamnă acest tezaur lăsat de strămoşii acestor locuri unde ne aflăm noi, din Săcele”, a spus Ştefan Lupu, când a aflat aprecierea care i-a venit din partea Ministerului Culturii.
Bucuria cu care a descoperit lucruri inestimabile în poduri sau în beciuri, pe care a încercat-o de câte ori găsea câte o poartă mocănească pe care nu o mai văzuse este de nedescris, în opinia tezaurului viu de la Săcele.
Totul a început în urmă cu un sfert de veac, când a apărut şi s-a dezvoltat pasiunea pentru porţile mocăneşti.
Căuta porţi mocăneşti prin tot oraşul
„Mocanii au lăsat în zona aceasta o ladă de zestre cu tradiţie, cultură, istorie. Am avut de unde mă înfrupta, am văzut atâtea porţi – fiecare casă avea poartă mocănească, unică în ţară. Merita efortul de a le căuta prin oraş şi îmi părea rău că am văzut porţile scoase afară, înlocuite cu cele de tablă, altele le băgau pe foc. Am început să strâng aceste porţi, să le bag într-o colecţie, pe unele le-am reparat, altele le-am refăcut şi aşa am învăţat să construiesc porţi. În toată această alergare după obiectele vechi, prin poduri, prin beciuri, prin curţi am strâns tot ce s-a putut despre viaţa mocanilor”, a povestit Fane Lupu.
Săceleanul a strâns şi material etnografic inestimabil, pe care l-a valorifiact în mai multe direcţii. A înfiinţat Asociaţia „Zestrea Săceleană”, apoi ansamblul folcloric cu acelaşi nume, care a ajuns celebru şi a fost invitat în mai multe ţări. Pasionat de costumele populare ale mocanilor, a contribuit la refacerea straielor pentru ansamblu. Apoi, a iniţiat şi Ziua Bunului Vecin, în faţa casei sale.
„Eu m-am născut lângă Braşov, la sat, şi am venit aici când eram adolescent, la vârsta de 15 ani, în 1968. Am intrat direct la dansuri, înainte să plec în armată am făcut şi Şcoala Populară de Artă, iar la întoarcerea din armată am făcut Şcoala de Arte şi Balet”, spune săceleanul despre începuturile sale în domeniul artei şi meşteşugului.
Fascinat de porţile din Săcele de cum le-a văzut
Tânărul Ştefan Lupu a fost fascinat de porţile mocăneşti, pe care nu le întâlneşti în altă parte decât în zonele locuite de români din oraşul Săcele.
„Am întâlnit în Săcele porţile mocăneşti, pe care numai acolo le vezi – mă refer la stilul acesta de poartă cu două acoperişuri, cu păsărarul la mijloc, cu ancadramentul frumos, dimensiunile stâlpilor şi a tot ce înseamnă aceste porţi, care sunt mari şi te impresionau.
De atunci am rămas cu ele în minte pentru că aproape toate casele aveau astfel de porţi. Chiar am găsit o poză în care se poate vedea „Şirul porţilor mocăneşti”, în care se vede o stradă întreagă cu porţi mocăneşti, în zona românilor”, a mai povestit Ştefan Lupu.
Tezaurul uman viu spune că el strângea mai mult obiecte vechi, dar a văzut că porţile au început să dispară. „Erau scoase din ţâţâni şi puse la zid sau chiar afară din curte şi înlocuite cu cele de tablă, iar mai târziu din fier forjat, policarbonat şi aşa mai depatre. Poarta mică şi poarta mare, tăblia porţii, au un desen frumos şi o arhitectură frumoasă şi atât de mult mi-au plăcut că am început să le strâng”, povesteşte Ştefan Lupu cum a salvat porţile mocăneşti.
A învăţat singur să construiască porţile
Cea mai dificilă parte a fost construcţia unor astfel de porţi noi. „Nimeni nu se mai ocupa în Săcele de
construcţia de asemenea porţi şi a trebuit să deprind singur meşteşugul. Am întrebat oamenii mai în vârstă şi, cel puţin după Al Doilea Război Mondial, nimeni nu a mai construit poartă mocănească”, a spus Lupu.
Săceleanul a găsit porţi foarte vechi. „Chiar prima poartă pe care am găsit-o, am cerut-o de la cei care îşi doreau să o înlocuiască şi am aflat că era din 1836, o poartă-monument, extraordinar de frumoasă, pe care chiar am pus-o la intrare, la mine în curte. De atunci am început să construiesc şi să repar porţi”, spune „tezaurul uman viu“ din Săcele.
De câte ori vedea că un săcelean dărâmă o casă pentru a construi alta nouă, Ştefan Lupu era acolo şi îi cerea proprietarului să îl lase să descopere lucruri vechi care puteau avea o valoare culturală inestimabilă. Localnicii şi chiar cei străini care treceau prin faţa casei lui Ştefan Lupu au început să se oprească şi să admire obiectele.
Casa lui Ştefan Lupu, devenită obiectiv turistic la Săcele
„Eu am în faţa casei postate fel şi fel de unelte agricole, porţile, arbuşti ornamentali şi toată lumea se oprea pentru că în Săcele nu mai există ce am eu în faţa casei. Le-a plăcut foarte mult şi mă întrebau dacă deschid pensiune sau restaurant, iar eu le explicam că este casa mea. Deja sunt săceleni care, când au musafiri, îi aduc prin faţa casei mele să vadă ceva deosebit.
În mod normal, o localitate ar trebui să fie reprezentată prin steme şi blazoane. Faţadele caselor mocăneşti şi porţile se pierdeau, iar eu mă gândeam că nu poţi să pui o casă sau o poartă mocănească în blazon sau pe stemă. Şi aşa am făcut demersuri la primărie să trecem poarta pe stemă, am făcut o schiţă ca să fie corect reprezentată şi poarta este acum pe stema oraşului”, a spus Ştefan Lupu.
Îndrăgostit şi de costumele şi dansurile mocăneşti
Implicarea săceleanului a fost importantă şi în păstrarea costumelor mocăneşti şi a dansurilor populare. Ştefan Lupu a găsit strigături în cărţi vechi şi până şi acestea sunt folosite la joc, deşi nu se aseamănă deloc cu cele ale ansamblurilor folclorice actuale.
Săceleanul a studiat foarte mult viaţa mocanilor şi a aflat că aceştia erau bogaţi, motiv pentru care şi costumele lor populare trădau această bunăstare.
„Mocanii creşteau oi şi aveau oi multe, nu doar câteva sute. Ei făceau transhumanţa şi se uneau mai mulţi atunci când traversau munţii, astfel că, de multe ori, mergeau cu turme de 5-6000 de oi. Pentru acestea plăteau atât grănicerilor austro-ungari, cât şi celor români. Mai mult, când poposeau undeva şi era nevoie să petreacă noaptea cu atât de multe oi, erau nevoiţi să plătească. Plata era laptele dat de oi într-o zi”, povesteşte tezaurul uman viu.
Din simpla descriere a costumului mocanilor se poate vedea că ocupaţia lor le aducea mulţi bani
„Port pe mine un zăbun pentru zile festive. El are culoarea bleumarin, este înşnuruit, dar modelele pe care le purtăm noi diferă de cele secuieşti sau ceangăieşti. Apoi am vesta, care, de asemenea, are tot model cu şnururi şi brandenburguri. Bărbaţii mai au dulama, care este o haină lungă din dimie, albă, mai groasă, lungă. Pălăria este uncă în zona aceasta şi are borul de 7 centimetri, fapt care era extraordinar pentru mocani, că puteau să se ferească şi de arşiţă, şi de ploi.
Mocanii practicau transhumanţa şi au ajuns până la Odessa. Când treceau munţii, îşi puneau tricolorul la pălărie sau în piept, mândri că sunt şi ei români. Cămaşa este albă, cu gulerul ridicat – mocanii purtau întotdeauna gulerul ridicat - şi erau uşor de recunoscut chiar şi la târgul din Piaţa Sfatului, deoarece aveau cămăşile cu coadă, în stilul fracului. Mocanii au avut bani şi şi-au dat copiii la învăţătură, dar aveau grijă şi de boresele lor. Termenul vine de la boierese, pentru că erau îmbrăcate ca nişte boierese.
Costumul mocănesc de damă este un costum foarte scump şi fin, realizat din mătăsuri, bluze dantelate, cu paiete, o maramă cu un model specific mocănesc. Atelierele pentru marame erau în Purcăreni şi nu se mai găsesc niciunde. La mijloc poartă o cingătoare, o centură cu nişte paftale lucrate în metale preţioase.
La mâneci se poartă pumnişoari, care sunt realizaţi din materiale foarte bune şi scumpe. Pe reverul vestei purtau lucrături foarte fine sau bumbi din argint filigranat, în funcţie de banii de care dispuneau şi de stilul fiecărei femei. Culorile difereau de la o femeie la alta şi toate încercau să fie originale, să nu mai existe aceeaşi culoare în comunitate.
Costumul de damă mai are şi scurteica, o haină mai scurtă faţă de ghebuţă. Ghebuţa era o haină lungă cu blană scumpă – avem una cu blană de samur, dar mai erau şi cu blană de jder, râs, vulpe – şi totul denota bunăstare.
O troiţă şi un muzeu - planurile de viitor ale lui Ştefan Lupu
Ştefan Lupu are şi planuri importante de viitor: vrea să facă o troiţă, în plan mai are şi o statuie a Mocanului şi mai vrea să deschidă oficial un muzeu al tradiţiilor, în casa sa, pentru ultimele două proiecte începând deja demersurile. Ştefan Lupu este unul dintre puţinii care au obţinut titlul de tezaur uman viu, pentru care au întocmit dosarul cei de la Centrul Cultural Reduta.
În judeţul Braşov, „Tezaur Uman Viu” au mai fost declaraţi: Ioan Pumnea – etnograf, Iosif Iepure – păstrător şi transmiţător al obiceiului Junilor din Şcheii Braşovului, Dumitru Sofonea – cojocar din Drăguş, Barko Etelka – pentru încondeierea ouălor şi Nicolae Purcărea – meşter în crestături şi sculptură în lemn. Dintre aceştia, patru s-au stins din viaţă.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
