Povestea celei mai terifiante tradiţii din istorie. Cine erau vânătorii de capete şi de ce colecţionau macabrele trofee

Povestea celei mai terifiante tradiţii din istorie. Cine erau vânătorii de capete şi de ce colecţionau macabrele trofee

Istoria omenirii consemnează numeroase practici care pe orice om din lumea civilizată l-ar terifia. Unul dintre aceste obiceiuri care-i pot da fiori fiecărui om modern a fost ”vânătorea de capete”. De-a lungul timpului au existat triburi şi populaţii care au practicat pe scară largă acest obicei macabru, făcând pur şi simplu colecţie din capetele tăiate ale duşmanilor învinşi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Una dintre cele mai sângeroase şi macabre practici ale comunităţilor umane de-a lungul timpului a fost ”vânătoarea de capete”. Presupunea tăierea şi colecţionarea capului unui adversar ucis, era un procedeu ritualic cu adânci implicaţii spirituale, religioase şi militare, practicat din cele mai vechi timpuri şi până la mijlocul secolului XX în sânul comunităţilor izolate. 

Pentru anumite comunităţi vânătoarea de capete a devenit o tradiţie importantă şi respectată, fiind transmisă din generaţie în generaţie, urmaşii mândrindu-se cu ţestele duşmanilor colecţionate de strămoşi. Mai mult decât atât, unele triburi s-au specializat în vânătoarea de capete. Acest fenomen a fost întâlnit pe toată suprafaţa Globului în diferite perioade istorice şi a fost studiat de antropologi mai ales în Indonezia, acolo unde s-a păstrat până la jumătatea secolului XX.

Capul uman: trofeu şi simbol magico-religios

Cel mai probabil vânătoarea de capete a fost practicată din cele mai vechi timpuri. De obicei această practică consta în tăierea capului duşmanilor ucişi şi colecţionarea acestora. Evident tehnica a fost perfecţionată de-a lungul timpului, existând metode elaborate de conservarea a capetelor luate de războinici şi chiar decorarea acestora într-un mod aparte. Antropologii care au studiat acest fenomen susţin că este vorba despre o funcţie ritualică şi religioasă a acestei practici. Capetele pentru multe comunităţi simbolizau o casă a sufletului. Luarea acestui trofeu însemna pe de o parte că războinicul învingător punea stăpânire pe sufletul celui învins. Existau chiar convingeri că în lumea de dincolo sufletul celui decapitat îl va servi ca sclav pe cel al învingătorului.

Era totodată şi o formă, spun antropologii, de a a-şi însuşi puterea celui învins, prin sechestrarea ”casei sufletului”. Evident capetele duşmanului învins erau şi simbolul bărbăţiei, dar şi un trofeu care atesta puterea şi importanţa războinică a celui care deţinea cât mai multe capete tăiate. Pe scurt, capul tăiat şi colecţionat al duşmanului era un simbol magico-religios cu importanţă inclusiv în lumea spiritelor, dar şi un trofeu care sublinia prestigiul războinicului. Pentru mulţi antropologi, vânătoarea de capete era deseori însoţită de canibalismul ritualic. Învingătorul devora părţi importante, cu semnificaţie, din cadavrul celui învins, preluîndu-i puterea şi dominându-i spiritul. Vânătoarea de capete, cu semnificaţii asemănătoare în majoritatea cazurilor s-a practicat atât în vechea Europă, dar mai ales în Melanesia, Asia de Sud-Est, Noua Zeelandă, America Centrală şi de Sud, Subcontinentul Indian şi Taiwan. 

Vânătorii de capete în Europa, tradiţie şi barbarism

Cei mai renumiţi vânători de capete din trecutul Europei au fost fără îndoială celţii. Aceste triburi au dominat Europa Centrală şi de Vest pe toată perioada Epocii Fierului şi au creat o cultură unică. Pe lângă artizani şi specialişti în metalurgie, celţii au fost războinici feroce. Înalţi, vânjoşi, cu părul blond sau roşcat, războinicii celţi au semănat teroare în rândul popoarelor mediteraneene, reuşind să umilească inclusiv pe romani la începuturile existenţei lor ca oraş-stat. Luptau de multe ori goi pe jumătate, cu părul dat cu var şi cu pielea vopsită cu motive specifice culturii celtice, tocmai pentru a-şi impresiona adversarul. Dincolo de aceste tehnici de intimidare, armamentul lor era deosebit de calitativ. Foloseau săbii, topoare, lănci şi care de luptă. Cei de rang înalt, în special şefii de clanuri şi războinici din anturajul lor, îşi protejau trupul cu platoşe din metal şi coifuri elaborate. 

Totodată foloseau scuturi ovale şi atacau cu o furie care descuraja pe orice adversar. Celţii au împrăştiat cultura războiului în toată vechea Europă şi au ocupat teritorii din zona Dunării mijlocii până în Insulele Britanice şi la sud până în Peninsula Iberică. Una dintre obiceiurile terifiante ale acestor războinici era vânătoarea de capete. Războinicii tăiau şi păstrau ca trofee capetele celor ucişi în luptă. Mai mult decât atât, pentru a-şi impresiona inamicii, atârnau ostentativ aceste capete fie la brâu, fie de gâtul cailor şi pe marginea carelor de luptă. Nu de puţine ori, cetăţile celţilor, cu palisadă de lemn şi val de pământ, erau ”împodobite” cu aceste trofeee macabre. Pentru celţi, ca pentru multe alte popoare, capul era casa sufletului, iar cine deţinea capul duşmanului, îi înrobea şi spiritul. Totodată erau cele mai prestigioase trofee de luptă pentru căpeteniile şi războinicii celţi. ”Galii( n.r. neamuri celtice de pe teritoriul actual al Franţei şi Belgiei) tăiau capetele dulşmanilor omorâţi în luptă şi le agăţau de gâtul cailor. Plini de sânge, le dădeau aceste trofee slujitorilor în timp ce cântau cântece de biruinţă. Ajunşi acasă, prindeau aceste trofee de casele lor, aşa cum alţii făceau cu capetele de animale sălbatice doborâte la vânătoare”, scria istoricul latin Diodor Siculus. 

Totodată celţii aveau procedee de îmbălsămare a acestor capete. ”Le îmbălsămau în ulei de cedru, mai ales capetele duşmanilor importanţi, şi le păstrau cu atenţie în cufere. Apoi le arătau cu mândrie străinilor. Unii se lăudau şi spuneau că au refuzat greutatea lor în aur, în schimbul acestor capete”, preciza acelaşi istoric. Practica vânătorii de capete a fost întâlnită în Europa chiar şi la romani, existând o tradiţie a cavaleriei romane de a lua drept trofee capul unor inamici iluştri. Unul dintre exemple este cel al decurionului care l-a decapitat pe Decebal şi a dus macabra dovadă a morţii regelui dacilor la Traian, sub forma unui trofeu câştigat în luptă. Totodată de-a lungul istoriei Europei, inclusiv în evul mediu, sporadic s-a practicat vânătoarea de capete. Ultimele dovezi ale practicării vânătorii de capete pe bătrânul continent sunt recente. 

Mai precis, la jumătatea secolului al XIX lea în Muntenegru obiceiul era încă întâlnit. Populaţia acestei regiuni foloseau acest procedeu încă din evul mediu în luptele dintre clanuri, feude, familii. Dar mai ales, muntenegrenii vânau capetele turcilor, duşmanii lor tradiţionali. Purtau acest macabru trofeu de o bucată de păr şi credeau că în acest fel pot absorbi sufletul celui ucis. Această practică a fost menţinută în Muntenegru până în 1912. În cartea sa ”Blood Revenge”, antropologul Christopher Boehm descrie o astfel de practică în Muntenegru. ”Când agenţii prinţului Nicolai în cele din urmă s-au răzbunat pe Aleksa Djilas, i-au tăiat capul, l-au luat acasă şi l-au aruncat pe un câmp ca să putrezească. I-au dezonorat trupul tocmai pentru ca acesta să plătească pentru ceea ce-i făcuse căpitanului Corovic.”

Atrocităţile din Sud-Estul Asiei

Vânătoarea de capete a fost practicată pe tot Globul. Are însă o tradiţie aparte în sud-estul Asiei menţinută, culmea, până în anii 70 ai secolului XX. Câteva triburi sunt în special renumite pentru această macabră preocupare. Cel mai cunoscut este tribul Wa. Acest trib locuia în estul Myanmar-ului sau Burma, dar şi în sud-vestul provinciei chinezeşti Yunnan. Vânătoarea de capete la triburile Wa avea o importanţă religioasă. Toate practicile acestei populaţii erau centrate în jurul sacrificiilor sângeroase. Aceştia sacrificau găini, porci, tauri, dar şi alte animale la diferite sărbători religioase. Triburile Wa, care locuiau la graniţa dintre Burma şi China, numiţi şi ”sălbatricii Wa”, sacrificau inclusiv oameni. 

Erau renumiţi vânători de capete şi de obicei atacau pe oricine le ieşea în cale. Luau capetele drept trofeee, iar trupul celor ucişi erau folosite pe post de îngrăşământ la culturile de plante. Totodată vânătoarea de capete era întâlnită şi în regiunea Sarawak din Borneo, acolo unde triburile Iban făceau legea. Conflictele inter-tribale din zona Borneu se lăsau totdeauna cu o mulţime de trofee luate de învingători şi păstrate în sate. Vânătoarea de capete a fost eradicată cu greu în Borneo abia după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Un alt trib din regiune faimos pentru vânătoarea de capete era cel numit Sumba. Locuia pe micuţa insulă Sumba din arhipelagul indonezian. Aceste triburi practicau vânătoare de capete din mai multe motive. 

Cele mai importante erau demonstrarea superiotăţii militare, dar şi un de vendetă. Sumba colecţionau capetele luate în luptă şi erau folosite la diferite ritualuri magico-religioase. Pe timp de război capetele colecţionate erau agăţate în copaci. De altfel de-a lungul istoriei vânătoarea de capete a fost practicată şi în China. Mai ales în timpul dinastiei Qin, secolul VIII îHR, dar şi în perioada războiului civil din China, între regatele combatante din secolele V-III îHR. Soldaţii dinastiei Qin erau în mare parte sclavi şi puteau să-şi obţină libertatea dacă puteau prezenta generalilor un număr cât mai mare de capete ale duşmanilor ucişi. Chiar şi în alte părţi ale Asiei, de exemplu în Japonia, samuraii practicau vânătoarea de capete. În Taiwan de asemenea triburile native luau şi colecţionau capetele duşmanilor ucişi. 

Naga şi cultura macabră a colecţiilor de capete

Unul dintre cele mai dedicate triburi, vânătorii de capete, a fost cel numit Naga. Era practic un conglomerat de triburi care locuiau zona de nord-est a Indiei şi cea de nord-vest a Burmei. Acest teritoriu locuit de 17 triburi Naga, cu tradiţii similare, a primit ulterior numele de Nagaland. Triburile Naga practicau din cele mai vechi timpuri vânătoarea de capete. Erau neamuri războinice care luptau mereu pentru supremaţie. Evident cele mai importante trofee erau capetele duşmanilor ucişi. Cel mai înfricoşător trib Naga purta numele de Assam, ceea ce în limba Ahom însemna ”fără frică”. Ei se considerau cei mai puternici în zonă şi de neînvins. 

Assam organizau adevărate partide de vânătoare de capete, atacând prin surprindere, ucigând şi mai apoi decapitând pe inamici morţi. ”Un sat Naga nu putea rămâne prea mult timp în perioadă de pace. Şi asta fiindcă ei credeau că prinderea şi decapitarea unui om, păstrând evident trofeul era esenţială pentru a menţine fertilitatea pământului, dar şi bunăstarea comunităţii”, scria antropologul german Fürer-Haimendorf în urmă cu un secol, după ce a locuit efectiv într-un sat Naga. După 1940, adică obţinerea independenţei Indiei, vânătoarea de capete a fost interzisă în Nagaland. Chiar şi aşa triburile Naga au continuat sporadic să se războiască între ele şi să vâneze capete. Chiar şi acum este nevoie de un permis de protecţie special pentru a traversa anumite zone din Nagaland. 

”Capetele uscate” de la poalele Anzilor

Poate cele mai macabre ”trofee” umane le are tribul Jivaro. Aceste populaţii locuiesc pe pantele estice ale munţilor Anzi, în America de Sud. Triburile Jivaro sunt deosebit de războinice şi au mândria de a nu fi fost cucerite de nimeni. De altfel este şi foarte greu să ajungi în teritoriile lor, iar atunci când acest lucru se întâmplă riscurile sunt uriaşe. Jivaro nu suportă intruşii şi sunt vânători eficienţi de capete. De fapt Jivaro, ca şi Naga, sunt un conglomerat de triburi cu tradiţii şi practici asemănătoare. Toţi practicau vânătoarea de capete, iar războaiele inter-tribale erau o realitate cotidiană. Interesant este modul în care sunt păstrate aceste capete. Mai precis, Jivaro reuşesc să reducă capul unui om la dimensiunile unui craniu de maimuţă printr-un procedeu special. 

De fapt este vorba despre capete uscate sau mumificate, în aşa fel încât îşi păstrează trăsăturile, pielea, părul şi chiar tatuajele ritualice. După ce tăiau capul, îl scurgeau de sânge, îl spălau şi apoi îl împachetau în nisip fierbinte. Îl lăsau până se usca şi îşi reducea mult dimensiunile. Multe astfel de capete erau decorate sau mutilate, de exemplu le era cusută gura. Jivaro credeau că în acest fel, cu ajutorul acestor capete, vor dobândi puteri magice. Cel mai temut trib Jivaro se numea Shuar. Ei numeau aceste capete uscate tsantsa. Astăzi vânătoarea de capete nu mai este practicată de Shuar, dar vând replici turiştilor. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Bestiile de România care au îngrozit Anglia. Cum au cumpărat o tânără cu 10.000 de euro şi au profitat de ea timp de 3 ani

Legenda argonauţilor şi a lânii de aur. Cruzimea Medeei, fecioara care şi-a tăiat fratele în bucăţi

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările