Ţăranii-soldaţi care au spălat ruşinea României în Primul Război Mondial. Atacurile kamikaze intrate în legendă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Soldaţi în primul război mondial FOTO Adevărul
Soldaţi în primul război mondial FOTO Adevărul

În Primul Război Mondial armata română a intrat nepregătită, în unele cazuri prost condusă şi organizată, cu exemple ruşinoase de laşitate şi incompetenţă în rândul comandanţilor. Cu toate acestea, onoarea i-a fost salvată de eroismul soldaţilor de rând, care au reuşit să-şi impresioneze până şi adversarii prin spiritul de sacrificiu şi curaj.

Participarea României la Primul Război Mondial a fost, cel puţin în anul 1916, un adevărat dezastru. Atacată din toate părţile de o puternică ofensivă conjugată a nemţilor, austriecilor şi, din sud, a bulgarilor şi turcilor, România a capotat. În numai câteva luni de război, inamicul reuşise să cucerească aproape întreaga ţară, inclusiv capitala Bucureşti. 

Guvernul retras la Iaşi încerca să găsească soluţii pentru ca statul român să nu dispară de pe hartă. Iar principalele cauze ale acestui dezastru, militar şi naţional, au fost vechile hibe ale politicienilor români - nepotismul, corupţia şi îmbogăţirea iresponsabilă din avutul statului. Soldatul român a fost trimis pe front prost echipat, prost înarmat, fără logistică corespunzătoare şi în multe cazuri condus de indivizi incapabili. Iar cel mai bun exemplu este înfrângerea dezastruoasă de la Turtucaia, acolo unde soldaţii români au fost abandonaţi de comandantul lor. 

De altfel, Gheorghe Tătărăscu semnala încă din anul 1913, în „Relele organice ale armatei noastre”, starea jalnică în care se afla armata română. Pe scurt, omul politic român semnala faptul că armata română era prost echipată, cu un decalaj tehnic semnificativ faţă de ţările occidentale şi totodată fără o logistică modernă. Odată cu declanşarea Primului Război Mondial în Europa şi în perioada neutralităţii, cel puţin pe hârtie, Guvernul condus la acea vreme de Ion I.C. Brătianu a dotat armata cu tot ce era necesar. De altfel, din 1915 şi până în 1917, pentru armată au fost luaţi pe credit peste 850 de milioane de lei. Au fost încheiate contracte cu fabrici de armament din străinătate pentru arme noi, muniţie şi chiar avioane de luptă. În realitate, totul era demagogie pură, iar nepotismul şi corupţia şi-au arătat colţii. Numeroşii precupeţi ai vremii, cu relaţii în Guvern şi prin sfera politică, s-au îmbogăţit iresponsabil pe socotelala soldatului şi a armatei române. 

”Cu începutul anului 1915, s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”, scria Constantin Argetoianu.

Iar cel care ”vămuia” cel mai mult armata română ar fi fost generalul Dumitru Iliescu, aşa cum susţinea politicianul şi ziaristul român Nicolae Filipescu. Din spusele lui Filipescu, ministerul de Război era plin de afacerişti sprijiniţi politic şi puşi să se căpătuiască pe spinarea statului român, în detrimentul armatei. Tot Nicolae Filipescu explica la aceea vreme mecanismul de fraudare a statului, chiar de reprezentanţii Ministerului de Război. 

Mai precis, oamenii ministerului ghidaţi de colonelul Rudeanu făceau oferte pentru aprovizionarea armatei fie cu armament, muniţie sau orice era necesar pentru dotarea acesteia. Oferta era mai apoi tărăgănată şi amânată tocmai pentru ca reprezentanţii fabricilor din străinătate să înţeleagă că trebuie să plătească comisioane grase pentru a primi un contract cu statul român. Bineînţeles, comisioanele ajungeau în buzunarele generalilor şi coloneilor români care perfectau afacerea. Nepotismele erau la ordinea zilei, iar calitatea produselor pe care se cheltuiau sume enorme era îndoielnică. Aşa s-a ajuns ca, în momentul în care România a intrat în război, soldatul român să fie batjocorit şi trimis la moarte cu arme proaste, muniţie slabă şi echipament aşiderea. ”Soldaţii noştri au intrat în război cu bocanci a căror talpă era lipită cu pap şi în mai puţin de două săptămâni erau improprii oricărui serviciu”, raporta într-o şedinţă a Senatului D. Niculescu. 

Mai mult decât atât, în 1916, Vintilă Brătianu făcea un apel la cetăţeni să-i îmbrace pe soldaţi. Logistica era la pământ. Materialele sanitare erau proaste şi insuficiente, iar hrana lipsea cu desăvârşire. Tocmai de aceea colapsul armatei române în anul 1916 nu a mirat pe nimeni.

Românii care au reuşit să câştige respectul inamicului

În toată această cascadă de înfrângeri, singurul lucru care a salvat onoarea armatei române a fost vitejia şi spiritul de sacrificiu al soldatului simplu sau al cavaleriştilor. Aceştia au fost protagoniştii unor momente de un eroism aparte, care a reuşit să-i impresioneze şi pe adversari.

Acte de eroism ale soldaţilor români au avut loc chiar şi în perioada cea mai neagră a luptelor cu nemţii. Mai precis, în anul 1916 cavaleriştii români au câştigat respectul inamicului prin două atacuri kamikaze împotriva liniilor germane. Se întâmpla la Robăneşti, în Oltenia, pe 10 noiembrie 1916, într-un moment de grea cumpănă pentru armata română. Fără să poată apăra trecătorile, armata română se retrage către sud şi mai apoi către Bucureşti. În retragere, soldaţii sunt hăituţi şi zdrobiţi de armatele germane net superioare ca echipament şi armament.

La 9 noiembrie 1916, Craiova era ocupată iar Divizia I şi 17 infanterie sunt distruse de armatele germane. Ceea ce mai rămăsese din aceste divizii s-a regrupat şi încerca să se retragă pentru a apăra Capitala. Atunci, de la Spieneni, o baterie de artilerie germană a început să facă din nou prăpăd în rândul contingentelor româneşti. Resturile celor două divizii erau condamnate la moarte sub barajul de artilerie german. 

Aveau nevoie de un răgaz pentru a se putea retrage. Acest răgaz le-a fost oferit de 110 cavalerişti români dispuşi să se sacrifice. Regimentul 9 de Roşiori condus de căpitanul Filliti s-a oferit voluntar să atace bateria germană. Erau cavalerişti înarmaţi cu săbii şi lăncii. ”Căpitanul Filitti, comandantul escadronului al III-lea din Regimentul 9 Roşiori, se oferă voluntar să şarjeze. I se alătură locotenenţii Emil Mora - care făcuse recunoaşterea, Iuliu Roşca - adjutantul regimentului, şi sergentul voluntar din războiul de independenţă Gheorghe Donici, în vârstă de 67 ani”, precizează colonelul în rezervă Dumitru Matei în revista ”Memoria Oltului şi a Romanaţilor” nr 4 din aprilie 2016.

Cei 110 călăreţi ai căpitanului Filliti au ajuns în poziţie. Au început să înainteze în pasul mărunt al cailor, apoi tot mai repede până când s-au apropiat în poziţia optimă de liniile germane. În acel moment s-a dat ordinul ”pentru atac lancea în cumpănire, marş”. În cel mai scurt timp, roşiorii români au şarjat bateria germană. Efectul a fost cel aşteptat, barajul de artilerie s-a oprit, iar artileriştii şi-au părăsit poziţiile. În apropiere însă, era amplasată o companie germană de mitraliere. 

Cavaleriştii au continuat şarja, deşi mitraliorii şi-au ocupat poziţiile. În scurt timp, a început măcelul. Cavaleriştii români au fost seceraţi cu mitralierele. Călăreţii se prăbuşau sub potopul cartuşelor şi al grenadelor. ”Întorcându-mi privirea, văd cum călăreţii şi caii cad ca spicele. Mai dau un ultim ordin. La aproximativ 40 de metri de infanteria inamică sunt lovit în genunchi. Mai întorc o dată capul, dar nu mai văd în urma mea decât un singur cal, fără călăreţ. O grenadă face explozie, lovindu-mi calul şi ne prăvălim unul lângă altul, la 15 metri de ţinta noastră. Totul se sfârşeşte în câteva clipe”, scria Alexandru Filitti în caietul său de campanie prezentat în lucrarea „Epopeea Cavaleriei Române Robăneşti 1916“, scrisă de Ionel Turcin şi Ion Palsoiu.

Din regiment au mai supravieţuit doar 18 cavalerişti, dar şi aceştia grav răniţi. Obiectivul atacului kamikaze a fost însă atins. ”Într-adevăr, şarja a avut efectul scontat: bateria germană nu a mai tras, trupele germane nu şi-au continuat marşul şi Divizia 1/17 Infanterie s-a consolidat pe malul stâng al Oltului, a distrus podurile şi a oprit orice încercare a Diviziilor 41 şi 11 Infanterie germană de a forţa râul pe bărci sau prin vad, cu focul violent al artileriei, mitralierelor şi armelor ostaşilor săi”, preciza colonelul Dumitru Matei.  

Generalul von Khune a fost atât de impresionat de atacul roşiorilor olteni încât l-a trimis pe căpitanul Alexandru Filitti, găsit rănit pe câmpul de luptă, cu maşina personală armatei române, fără niciun fel de pretenţii. Locotenentul Ernest Lane a găsit un cavalerist mort, sub calul său. Din respect îi sprijină lancea în mână, iar soldaţii germani au cărat pe braţe trupurile roşiorilor şi le-au înmormântat în cimitirul din Caracal.

300 de călăreţi români providenţiali

În aceeaşi lună, pe 28 noiembrie 1916, cavaleriştii români aveau să se acopere din nou de glorie, cu preţul vieţii. La Prunaru, în judeţul Teleorman, Regimentul 2 Roşiori avea să acopere cu un atac nebunesc, retragerea trupelor române care se regrupau pentru apărarea Bucureştiului. Un grup de armată germană, vânători de munte, ocupaseră satul Prunaru şi se pregăteau să încercuiască Divizia a 18-a română. Mai mult decât atât, divizia română era în pericol de a fi distrusă. În acele momente 300 de călăreţi români aveau să devină provindenţiali. Regimentul 2 de Roşiori, comandat de Generalul Naumescu, care a dat ordinul de atac. 

Şarja românească a fost ucigătoare. Cavaleriştii au făcut prăpăd cu sabiile în rândul infanteriei germane. Ca şi în cazul Robăneşti, mitralierele au fost cele care aveau să curme elanul luptătorilor români. Oamenii generalului Naumescu au fost surprinşi de mitralierele amplasate în tufişuri şi seceraţi.  Primul a căzut comandantul regimentului, nu înainte de a-i cere gornistului să sune fără oprire atacul.  ”De după garduri, din mărăcinişuri, de pe ferestrele caselor şi podurilor, duşmanul, ascuns cu zeci de mitraliere, aruncă o grindină de gloanţe asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă unii peste alţii. Regimentul e distrus. Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând, împreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toţi ofiţerii regimentului în cap cu bravul lor comandant”, descria lupta Constantin Kiriţescu, în lucrarea sa, „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919". La fel ca la Robăneşti atacul disperat al cavaleriei şi-a atins obiectivul. O breşă creată a ajutsat armata română să se regrupeze. 

 

Mărăşeşti, acolo unde ”cămăşile albe”  au scris istorie

În anul 1917, lucrurile s-au schimbat pentru armata română. Misiunea militară franceză a generalului Henri Berthelot a adus echipamente militare corespunzătoare, arme moderne şi totodată a oferit instrucţia necesară. Totodată promisiunile regelui Ferdinand I, privind împroprietărirea ţăranilor, mai ales a celor combatanţi, a ridicat moralul oamenilor. Armele şi moralul au schimbat faţa armatei române. Eroismul a întregit tot acest tablou. Eroismul ţăranului-soldat. În bătălia de la Mărăşeşti, decisivă pentru menţinerea în viaţă a României, au fost consemnate numeroase momente eroice. Bătălia de la Mărăşeşti s-a derulat în trei etape din 24 iulie şi până pe 21 august 1917. La bătălie au luat parte Armata I română cu 170.000 de oameni şi Armata a IV a rusă contra Armatei a IX a germană cu peste 174 de batalioane. 

Luptele s-au dat pe o lungime a frontului de 35 de kilometri. Începutul nu a fost deloc promiţător pentru români, prefigurându-se un adevărat dezastru. Şi asta fiindcă Corpul I de Rezervă German a făcut prăpăd în Divizia 34 rusească, care a fost împinsă mai bine de 3 kilometri. Doar intervenţia trupelor româneşti a salvat situaţia, Divizia a 5 a de infanterie reuşind să-i oprească pe nemţi la Siret. August von Mackensen, schimbă imediat direcţia de atac şi împinge armatele română-rusă aproape un kilometru. Însă, Eremia Grigorescu a fost artizanul apărării de fier a românilor în faţa unui iureş sălbatic declanşat de nemţi. În acele momente dificile ţăranii înrolaţi în Regimentul 32 de infanterie, ”Mircea” au intrat în legendă. Potopiţi de bombardamentul inamic soldaţii acestui regiment au rezistat eroic în sectorul lor. Nemţii bombardau satele Străjescu, Doaga şi Moara Roşie, iar în aceeaşi zi, comandantul regimentului, coloneul Vasile Stamate a murit. Din cauza căldurii, maiorul Atanasie Ionescu, comandantul batalionului 3 din cadrul regimentului le-a ordonat soldaţilor să rămână doar în cămaşă. Nemţii atacau în valuri. Maiorul Atanasie a ordonat ”foc”. Muniţia se împuţinase dramatic din cauza atacurilor dese. 

Disperat că avea să fie încercuit de atacurile germane, maiorul le-ar fi ordonat soldaţilor să monteze baionetele. Soldaţii din regimentul ”Mircea”  au sărit în faţa puştilor şi mitralierelor germane doar în cămaşă şi la baionetă, cu un curaj nebun. Nemţii sunt efectiv spulberaţi de acest atac sinucigaş.  ”Inamicul, care se găsea pe Gârla Morilor, satul Bizigheşti, Moara Albă, atacă în valuri mari şi dese. Domnul maior Ionescu Atanasie ordonă deschiderea focului şi, la apariţia duşmanului numeros, ordonă, cu un ton disperat ”Înainte, pe ei, mă, pe ei, băieţi, ura, ura”. Ostaşii Batalionului 3, Regimentul 32, şi companiile 5-6 din Regimentul 7 pornesc la contraatac în cămăşi, cu un formidabil ”Ura, ura”.  Duşmanul, la apariţia ostaşilor noştri în cămăşi, fuge, ai noştri îi fugăresc, îi ajung din urmă şi îi trec prin baionetă pe cei ajunşi”, mărturisea căpitanul Filip Dascălu, comandantul unei companii din Regimentul 7 ”Prahova”. Isprăvile regimentului 32 au fost consemnate şi de Registrul Jurnal de Operaţii al Regimentului 32. ”Soldaţii noştri se dezbracă de haine pentru a putea mânui mai cu înlesnire ”sculele” lor. Regimentul ia hotărârea să contraatace cu rezerva regimentului, Batalionul 3, comandat de maiorul Ionescu Atanasie, care iese din adăpostul lui şi strigă din toate puterile ”Înainte!”. Şi pleacă în fruntea batalionului direct la luptă cu baioneta. 

Soldaţii şi ofiţerii, îmbărbătaţi de exemplul comandantului lor, se reped cu tot avântul spre inamic, care, deşi superior ca număr, bate în plină retragere în faţa fantomelor albe care înaintau cu hotărâre spre ei, crezând că sunt africani, după cum au declarat ulterior prizonierii nemţi.” Aceşti oşteni au intrat în legendă cu denumirea de ”cămăşile albe” , reuşind să facă numeroase fapte de vitejie în aceeaşi campanie. Pe lângă două atacuri în zona Moara Roşie, ”cămăşile albe” au reuşit şi pe 19 august să facă prăpăd în rândul inamicului la Panciu şi Muncelu Mic. Au fost decoraţi personal de regele Ferdinand I cu ordinul ”Mihai Viteazul”. ” ”Pentru vitejia şi avântul remarcabil cu care au luptat atât ofiţerii cât şi trupa acestui glorioas regiment pe poziţiunile de la Străjescu, Moara Roşie şi Valea Jugastrului. Deşi cu pierderi mari, au rezistat pe poziţie ţintuind pe loc numeroasele trupe germane ce-i atacau fără întrerupere şi au găsit energia de a mai pronunţa 2 atacuri legendare asupra Moarei Roşii”, se arăta în Înaltul Decret din octombrie 1917. 

Totodată erosimul acestui regiment şi eficienţa sa a fost prezentată în presa internaţională. ”Ruşinea campaniei din toamna anului 1916 era spălată. Românul a dovedit data asta cu prisosinţă că, bine armat şi bine condus, putea să ţie piept oricărui soldat din lume. Nemţii au povestit, după război, că plecaseră la luptă spre Mărăşeşti cu uşurinţă, crezând că au în faţa lor oamenii din toamna precedentă şi că mare le-a fost mirarea izbindu-se de noul avânt al românilor, pe care-l comparau cu al francezilor, pe frontul de vest.”, scria Constantin Argetoianu în ”Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”. 

Sergentul Iliescu şi oşteanul care a murit cu degetul încleştat pe trăgaci

Un alt episod eroic a fost consemnat în cea de-a doua etapă a bătăliei de la Mărăşeşti, adică de la sfârşitul lui iulie şi până la începutul lui august. Mai precis este vorba despre bătălia de la Răzoare, un punct strategic, aflat la cota 100. Punctul era apărat de o companie românească de mitralieră, condusă de maiorul Grigore Ignat. Nemţii au deschis o ofensivă ucigătoare către acest punct. Dacă reuşeau să-l cucerească puteau domina zona şi totodată le deschidea drumul către Siret şi automat către încercuirea armatei române. Întregul iureş german a fost oprit însă de compania de mitraliere a maiorului Ignat, care s-a sacrificat cu un eroism aparte. Erau doar 200 de soldaţi români care apărau punctul de la Răzoare în faţa unui inamic de trei ori mai numeros. 

Pentru a păcăli inamicul, soldaţii români rămaşi în viaţă, puneau în faţa armelor şi pe cei morţi şi trăgeau cu rândul din diferite poziţii. Cei 200 de oşteni români au luptat, fără să se retragă, până la ultimul. Maiorul Igant rămas singur a reuşit să ţină două ore în loc ofensiva germană, până la sosirea întăririlor. Nemţii au fost respinşi iar trupele venite în ajutorul companiei de mitraliere l-au găsit pe maiorul Igant într-o postură care va intra în legendă. Aşa cum arată mărturiile vremii, maiorul murise în faţa unui morman de cadavre inamice, printre oamenii săi morţi, cu degetul încleştat pe trăgaciul mitralierei scoase de pe afet. ”Căpitanul Ignat Grigore din Regimentul 51/52 a fost găsit mort în tranşee, cu mitraliera în braţe, înconjurat de oamenii săi şi de mormane de cadavre inamice. A luptat ca un brav şi tot astfel a murit”, se preciza în ”Înaltul ordin de zi„, numărul 41 din 6 august 1917.

Victoria de la Mărăşeşti a fost consfinţită însă şi cu alte fapte de arme extraordinare. Sergentul Iliescu Igant şi-a văzut comandantul murind în faţa trupei. Fără să stea pe gânduri, a preluat conducerea şi a atacat în fruntea soldaţilor, la baionetă. Singur, a desfiinţat, la baionetă, un cuib de mitralieră german, ucigând servanţii, dar şi ofiţerul. Împreună cu oamenii săi, anihilează 8 companii de mitralieră. Totodată, victoria decisivă a fost consfiinţită şi de o altă faptă de arme extraordinară. Este vorba despre un contraatac nebunesc condus de un simplu sergent în zona Mărăşeşti. Se numea Iliescu Ignat şi, după ce a văzut că a murit comandatul trupei, şi-a luat răspunderea şi mai apoi şi-a aruncat trupele într-un atac aproape sinucigaş la baionetă asupra unei companii de mitralieră germană. 

Vă mai recomandăm:

Radu Paraschivescu: Într-o ţară eternă şi fascinantă, poţi fi prins cu pantalonii în vine, dar nu e bine să te prindă istoria fără chiloţi în copac

Cine a fost eroina din nuc, fata care şi-a dat viaţa la doar 12 ani pentru România. „Vreau să fac şi eu ceva pentru ţara mea“

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite