Când ai patru-cinci ani, tot procesul se transformă într-o adevărată mitologie: felul în care răsadurile sunt aduse acasă, sunt mângâiate, pupate, descântate şi plantate, modul în care se pregăteşte terenul, cu ajutorul aţei se trasează straturile, se sapă gropile, se plantează frumuseţile şi apoi se aplaudă şi se visează.

Fetiţele de patru-cinci ani pot participa la udarea cuiburilor, acest cuvânt care sună atât de intim şi de protector, sunt cuiburi, ca şi cum în ele ar locui nu plante, ci păsări, pui care trebuie ajutaţi şi apăraţi. Aşadar cuiburile se udă şi se chicoteşte în jurul lor, copiii cu tălpile goale pot păşi printre straturi, dar trebuie să fie foarte atenţi să nu calce plăntuţele şi nici să nu se atingă de vreo urzică ivită te miri pe unde. Printre straturi copiii mai pot întâlni gândăcei de toate culorile şi chiar păianjeni, nu unii înfricoşători, ci mai degrabă fiinţe harnice şi firave, care nu vor fi strivite, pentru că muncesc foarte mult să contruiască autostrăzi subţiri între plante.

Mai trec câteva dimineţi, una, două, treizeci, nu se ştie precis, pentru că fetiţele de patru-cinci ani nu au calendar, iar într-o zi când te duci în grădină vezi că plăntuţele s-au transformat într-o pădurice. Acum sunt cât tine de înalte şi au o umbră a lor, care ascunde în ea tot felul de fiinţe. Desigur, mâţele şi căţelul curţii nu au voie nici măcar să se apropie, dar pisicile se pricep să trişeze. Ele consideră că straturile de roşii sunt cea mai agreabilă parte a curţii în miez de vară, acolo te poţi adăposti de căldură, poţi dormi/leşina cu orele, poţi prinde câte o şopârlă mai fraieră, iar seara poţi chiar să dai o tură în joacă.

Când eşti o fetiţă şi ai patru-cinci ani, ştii că cea mai importantă parte a cultivării roşiilor în grădină e reprezentată de bunici. Ei pregătesc cuiburile, ei le îngrijesc, tot ei le şi culeg, iar tot ce poţi face tu se limitează la a-ţi băga mâinile în bulion sau a avea curajul să mergi seara în grădină, pe întuneric, pentru a dovedi că nu-ţi e frică să culegi nişte roşii din straturile pline cu posibili monştri.

Treizeci de ani mai târziu, când prin curte nu mai umblă fetiţe, nici căţei, nici bunici, doar multe, multe mâţe, recoltele familiei mele s-au schimbat, iar geografia grădinii pare a fi cu totul alta. Un singur lucru s-a păstrat: roşiile, cultivate acum de alte mâini. Pisicile au acum toate drepturile de a păşi printre straturi, numai că alţi oameni udă pământul, alţi oameni îl sapă, alţii mângâie plantele, le pupă şi le descântă.

La mine în oraş, oamenii vorbesc uneori despre roşii când se întâlnesc, despre cum s-au făcut, dacă s-au mănit sau nu anul ăsta, dacă le-a ars soarele prea tare, cât de necesară ar fi o ploaie, cât de dulci sunt, ce surprize au avut când au plantat un soi şi a crescut altul, cât de devreme trebuie să te trezeşti dimineaţa pentru a le uda şi ce frumoase sunt atunci când le pui într-un castron şi le pregăteşti pentru salată.

Uneori oamenii din oraşul meu te cheamă în curţile lor pentru a-ţi arăta recolta de roşii de anul ăsta. E un fel de a ne confirma unii altora că suntem vii şi că lucrurile încă mai pot merge bine.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.