Megan Rapinoe a devenit vedeta incontestabilă a echipei sale, pe care a dus-o la victorie printr-o prestaţie considerată drept entuziasmantă de cronicarii sportivi. Dar personalitatea ei este departe (sau chiar foarte departe) să stârnească entuziasmul unanim dincolo de terenul de fotbal. Este şi felicitată, dar şi contestată în acelaşi timp datorită luărilor sale de poziţie în numele comunităţii LGBT a cărei membră este.

Scandalul a început acum din momentul în care, în plină competiţie, a anunţat că, în caz de victorie, nu se va duce la Casa Albă „deoarece nu am niciun fel de îndoială că asta are vreun sens pentru noi. Nu pot să-mi imaginez vreuna dintre coechipierele mele să dorească să fie puse în această poziţie". Cauza? Evident este vorba, în perspectiva ei, de Donald Trump căruia-i transmite în mod clar: „Cred că aş spune că mesajul dumneavoastră exclude oameni. Mă excludeţi. Excludeţi oamenii care nu vă seamănă". „Vă referiţi la o eră care nu era extraordinară pentru toată lumea", a adăugat ea cu referire la mesajul de campanie „Make Europe Great Again".

Replica lui Trump este că „Megan nu ar trebui să dea dovadă de lipsă de respect faţă de ţara noastră, faţă de Casa Albă şi faţă de drapelul nostru".

Aici începe partea a doua a poveştii, căci referinţa depăşeşte cadrul strict al evenimentelor sportive deoarece face referinţă la refuzul lui Megan de a cânta imnul naţional alături de colegele sale în semn de protest faţă de Trump pe care-l caracterizează drept „misogin" şi „rasist". Gest care repetă pe cel din septembrie 2016 atunci când, timpul intonării imnului naţional, Rapinoe îngenunchease în semn de susţinere a protestului public iniţiat de jucătorul de culoare Colin Kaepernick împotriva violenţelor poliţiei.

Poate totul ar fi putut interpretat într-o cheie joasă, fără a ridica problematica la nivel naţional. Numai că situaţia este extrem de delicată tocmai fiindcă gestul lui Megan Rapinoe se situează în marea tradiţie a protestului social în care, în epoci sociale diferite, au fost antrenaţi membri eminenţi ai lumii sportive. La început au fost Tommy Smith şi John Carlos (foto), câştigători ai medaliilor de aur şi, respectiv, bronz la proba de 200 m, care au protest ridicând pumnul drept în mănuşă neagră, în stilul celor de la Black Panthers, la o ceremonie de premiere în cadrul Jocurilor Olimpice din Mexic. Doreau să protesteze împotriva politicii de violenţă şi segregare rasială din SUA ilustrată de tragicul eveniment reprezentat de asasinarea, în acel an, pe 4 aprilie, a pastorului Martin Luther King.

Cei doi au fost imediat expulzaţi din echipa americană şi din satul olimpic, medaliile fiindu-le retrase şi trimişi acasă unde s-au confruntat cu persecuţii, oprobiu social şi chiar ameninţări cu moartea. Au fost reabilitaţi doar la finele anilor 80, acţiunea lor fiind asimilată unei acţiuni civice legale de protest.


FOTO EPA-EFE

Poate cea mai cunoscută imagine de protest este aceasta: jucătorii de fotbal american au îngenuncheat la începutul meciurilor. 150 de jucători au făcut asta înainte de meci, unii ridicând pumnul drept în memoria evenimentului celebru, alţii (la Nashville, din echipele Seahawks şi Tennesse Titans) au rămas în vestiare până după încheierea intonării imnului. Gest reluat mai apoi, în aplauzele frenetice ale asistenţei, chiar de Stewie Wonder în timpul unui concert la New York. Totul împotriva lui Trump, după ce acesta avusese o ieşire violentă, cu totul nepotrivită, la adresa unui jucător.

De atunci şi până acum, polemica nu s-a încheiat. Dimpotrivă, cum vedeţi, se extinde şi numără noi actori de marcă. Pune din nou, poate chiar exacerbează, întrebarea care a suscitat în ultimii ani dezbateri nesfârşit: care e limita la care se sfârşeşte protestul civic individual sau de grup şi unde începe jignirea însemnelor naţionale, a lipsei de respect faţă de simbolurile naţionale?

Nu este o chestiune care să poată fi rezolvată doar prin stricta aplicare a unor articole de lege. Este, mai larg, o problemă de comportament social într-o lume plină din ce în ce mai tare de valori adversative şi intoleranţă şi ură. O lume în care toate prilejurile sunt bune pentru a face propagandă într-un sens sau altul şi orice eveniment public este perfect pentru a desfăşura o campanie electorală, acum nici măcar mascată de micile reguli de decenţă de până acum.

Şi, din ce în ce mai mult, după cum aţi putut observa şi la noi, climatul politic se tensionează şi nu mai există limite, impuse sau auto-impuse, social şi individual, pentru acţiunile de propagandă. Iar acestea, cele mai spectaculoase, sunt de protest, acţiuni care, mai departe, sunt considerate drept reuşite dacă generează pe mai departe alte proteste sau, dimpotrivă manifestări de susţinere. Din păcate, asta atinge acum în primul rând lumea sportului, transformând diversele manifestări cu largă participare naţională şi expunere internaţională în tribune din ce în ce mai ideologizate ale unui grup oarecare. Şi devin, treptat şi sigur, componente care ilustrează climatul de intoleranţă generală şi este exploatat politic la greu, tocmai pentru a motiva ideologic propria tabără.

Cât de repede se poate aprinde un scandal, mai ales când e vorba despre două protagoniste celebre? Aveţi aici coperta revistei Sports Illustrated din 2012, premieră absolută pentru publicaţia care nu dorise niciodată să acorde o vizibilitate marcată sportivilor din comunitatea LGBT şi care, de data, le prezenta împreună pe Megan Rapinoe şi pe partenera sa, baschetbalista israelo-americană Sue Bird. Polemica ce a urmat este lesne de înţeles şi, oricum, a confirmat statutul de militantă pentru drepturile LGBT pe care Megan Rapinoe nu încetează să-l cultive.

Am înnebunit cu toţii? Posibil, dar, oricum, ultima fotografie nu e rea deloc.