America ogarului cam cenuşiu

Într-o democraţie adevărată, câştigătorul alegerilor este anunţat de presă. Această putere în stat, uneori a patra, uneori mai în faţă, alteori..., este martora avizată a procesului de numărare a voturilor, care, la rândul lui, este transparent, uşor verificabil, cu comunicări permanente din partea celor îl desfăşoară. Pentru că, într-o democraţie adevărată, ceea ce este evident nu mai poate fi întors de către nimeni altcineva.

Deocamdată ceea ce au comunicat CNN, FOXNews, ABC, NBC, bazându-se pe foarte clare proiecţii electorale, este valabil pentru ceva mai mult de jumătate din Americă, cealaltă aproape o jumătate rămânând neconvinsă.

Idolul acesteia din urmă a avut grijă, înainte de a pleca să se relaxeze la o partidă de golf, să transmită susţinătorilor că el a câştigat alegerile, iar cealaltă ”parte” încearcă doar să i le fure.

Trump a şi invocat ”trădarea oficialilor însărcinaţi cu alegerile” şi ”sistemul corupt”. Discursul citit joi seara, din sala de conferinţe de presă ”James S. Brady”, de la Casa Albă, nu era după notiţele copiate de la lideri care rostesc de obicei astfel de mesaje, cum ar fi Jair Messias Bolsonaro, preşedintele brazilian care a aflat din proprie experienţă, ca şi Trump, de altfel, că, într-adevăr, există coronavirus. Nici după cele ale lui Alexandr Lukaşenko, un alt preşedinte pentru care alegerile au gust de fraudă. De această dată, ca parte din sistem.

Nu. Era discursul unui preşedinte al unei ţări cu cea mai invocată democraţie contemporană, acolo unde, se presupune că, dacă poporul îţi transmite un semn, prin nişte alegeri, tu înţelegi şi te duci acasă.

Şi, încă o dată, nu.

Perioada care urmează nu va fi una simplă, a obişnuitului transfer de putere de la o Administraţie la alta.

Mulţi membri ai familiei Trump vor rămâne fără slujbe în West Wing / Aripa de Vest a Casei Albe. Mulţi avocaţi ai afacerilor Trump vor trebui să renunţe la posturile lor de consilieri sau diplomatice.

Donald, Melania şi cel mic, Barron Trump, vor trebui să se mute înapoi la Mar-a-Lago, reşedinţa sa din Palm Beach, Florida, pe care tocmai o botezase ”Casa Albă de Iarnă”. Acum, familia  Trump va trebui să stea acolo toate anotimpurile, creditori, procurori se vor învârti prin faţa porţii, o, şi cei de la fisc, ziarişti de la publicaţii mai siropoase vor dori să ştie cum mai e viaţa de cuplu, acum, după... iar nişte istorici ai clipei vor vrea şi ei nişte impresii. Că, poate, Mister Ex va dori să scrie o carte intitulată ”Eu şi Biden. Cealaltă poveste” sau , poate, ”Viaţa mea înainte de Kamala”.

Pentru a preveni, sau pentru a amâna cât mai mult acest moment, al transferului, care nu-i exclus să nu aibă loc până la 20 ianuarie, aşa cum este obiceiul începând din anul 1952, adică din vremea lui Eisenhower, ci la o dată în care rezolvarea contestărilor din justiţie va permite acest lucru, Trump a ameninţat că războiul electoral va continua la tribunal. Eventual, la Curtea Supremă.

Că nu degeaba a organizat petrecerea aceea magnifică din Gradina Trandafirilor de la Casa Albă, în care a fost făcută nominalizarea pentru Curtea Supremă a judecătoarei Amy Coney Barrett. Da, da, petrecerea în care jumătate din invitaţi a luat contact cu virusul.

Acum, aproape jumătate din America votantă crede că victoria e dreptul lui, pentru că sigur a fost furat de establishmentul socialisto – progresisto – sorosisto – democrat.

Noi, ăştilalţi, de prin  alte părţi, care nu avem cum să ştim aşa de bine cum e cu democraţia avansată, chiar dacă băieţi de bine şi cu ochi de toate culorile se tot străduiesc să ne înveţe, stăm la televizor, citim pe calculator cum decurge spectacolul. La ce act a ajuns piesa de teatru. E interesantă pentru că actorii interpretează replicile cu patos şi pentru că nu se ştie cum va fi finalul.

Şi ne minunăm:

• cum au prezis sondajele o victorie de poveste a perechii democrate şi cum numărătoarea se chinuie pentru un procent deasupra liniei de 50%;
• cum a devenit preşedinţia americană un reality show, în care se improvizează aria conspiraţiei, poate, poate...;
• cum a măturat pandemia coronavirusului toate clamatele victorii pe plan economic ale Administraţiei Trump;
• cum în loc de ”make America great Again”, Trump a reuşit în ”making China great First Time”. În timp ce economia chineză va fi pe plus, inclusiv în an de criză, cea americană va rămâne pe minus pentru cel puţin doi ani;
• cum va deveni Trump unul din puţinii preşedinţi care nu s-au calificat pentru un al doilea mandat şi cum va inaugura Biden o preşedinţie la o vârsta la care Ronald Reagan o părăsea după două mandate;
• cum va fi, astfel, Biden cel mai vârstnic preşedinte american, după ce a fost cel mai tânăr senator;
• cum va părăsi Trump scena politică dar va lăsa în urmă trumpismul – o doctrină a partidului republican dar şi, atenţie, a peste 70 de milioane de votanţi americani, încă nepregătiţi să răspundă apelului lui Biden la unitate;
• cum, poate, nu va părăsi Trump scena politică. Constituţia americană, se pare, nu îngrădeşte dreptul la revenire. Era doar o cutumă părăsirea acesteia definitivă după două mandate sau după înfrângerea de după primul. Aşa că în 2024, cine ştie...;
• cum a ieşit Barack Obama din cutuma discreţiei post prezidenţiale şi s-a implicat în campania anti – Trump cu o vigoare peste cea a candidatului propriu-zis;
• cum  noua administraţie ar putea încerca, după aceste alegeri, şi o reformare a sistemului electoral american, prins de cam multe ori în offside în ultima perioadă, fie când votul popular s-a dovedit a fi inferior celui prin electori, fie prin anomaliile sistemului la nivelul statelor şi districtelor;
• cum nici Curtea Supremă nu se va simţi prea bine, scorul de 6 la 3, între judecătorii conservatori şi cei consideraţi mai de centru, punând în stand by, teoretic, pe multe decenii, eventualele reforme democrate.

Atât, deocamdată.

E adevărat că America de azi nu prea mai are de a face cu cea descoperită de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, în 1973, când s-a făcut documentarea pentru cartea ”America ogarului cenuşiu” / ”Greyhound America”.  

Atunci era vorba de o călătorie terestră.

Acum e, la rând, o poveste despre valori politice, despre proiecţii de viitor, despre modelul de lider. Despre o răspântie. Care, de departe, pare a fi, însă, de aceeaşi culoare, gri, metalizat desigur, cu a autobuzelor care au conectat America în ultima sută de ani.