În timp ce evreii sărbătoreau divinul dar, la cincizecime, al Decalogului, iar creştinătatea apuseană celebra, în siajul Revelaţiei Sinaitice, o dată cu Rusaliile, pogorârea Sfântului Duh în chip de  limbi de foc generatoare ale glosolaliei apostolilor, pacea n-a durat. Căci ucenicii violenţei n-au stat nici ei cu mâinile în sân. Au pus de numeroase jafuri, devastări, profanări, de pildă a unei sinagogi din Los Angeles şi, în genere, de cât mai multe incendii lingând cu limbi de foc oraşele americane. 
 
Oficialităţile au dislocat în localităţile asediate garda naţională. SUA au ajuns în prag de război civil. Cum se explică această explozie de violenţe? Cum se explică degenerarea în violenţe inclusiv antisemite a unor paşnice proteste antirasiste, o mişcare de-o amploare fară precedent, devenind globală în urma circulaţiei virale a filmului înfăţişând sinistra ucidere, imposibil de justificat, a unui om imobilizat de către un poliţist sugrumându-şi victima cu genunchiul? 
 
Poliţistul criminal, un alb probabil şovin, numit Derek Chauvin, - nomen est omen -  s-a văzut rapid investigat, demis, arestat şi interogat. Demişi au fost şi colegii săi care, spre eterna lor ruşine, au asistat cu mâinile în sân la crimă, fară să intervină, fară să-l oprească. Şi ei au fost, sunt şi vor fi cu siguranţă anchetaţi cu grijă. Faptul că victima lor pare să fi plătit anterior o marfă cu o bancnotă falsa nu-mi pare a-i disculpa. De vreme ce pedepsirea făptaşilor a început rapid, poate chiar mai rapid decât oricând în lunga istorie de altercaţii rasiste şi antirasiste însoţite de impunitatea unor poliţişti vinovaţi, cum se explică oare amploarea isteriei demolatoare de pace, de oraşe şi state americane?
 
Presa, apucată parcă şi ea, în parte, de glosolalie, n-a ajutat nici la dezirabila calmare a spiritelor nici la lămurirea lor. Unii comentatori de dreapta admit că asemenea debordante manifestări de violenţă au cauze multiple, greu de redus la un singur factor. Împărtăşind această părere, Noah Rothman de la Commentary consideră că un impact notabil asupra exceselor şi brutalităţilor -  multirasiale şi greu de disociat de legitimele proteste paşnice - l-au avut recluziunea impusă de pandemie şi de măsurile de combatere medicală a efectelor ei prin lockdown, precum şi consecinţele lor economice.
 
Alţi observatori, în special de stânga, dau pe ambele maluri ale Atlanticului vina pe populismul lui Donald Trump şi deplâng, pe lângă un rasism rezidual peste ocean, clivajul social american, o prăpastie atât de adâncă, încât e greu de imaginat în Europa. 
 
Dar corespund aceste comentarii întru totul realităţii? Trump a condamnat fapta poliţistului, cerând relativ prompt arestarea lui, a condoleat familia victimei şi a arătat înţelegere pentru durerea comunităţii.
 
N-a fost de-ajuns. Preşedintele american a mai transmis un tweet. Mesajul său îi avertiza lapidar pe protestatarii calificaţi drept "criminali", sau "bătăuşi", să se abţină de la a prăda, căci "dacă începe jaful încep şi împuşcăturile".  Twitter s-a folosit de prilej spre a lansa un avertisment în contra mesajului prezidenţial, care i-ar viola politica privind "glorificarea violenţei". Inutil de subliniat că asemenea avertismente funcţionează ca un soi de cenzură, reducând aria de răspândire a unui mesaj. Şi discreditându-l pe mesager.
 
Reacţia reţelei de socializare n-a contribuit, se înţelege, la calmarea generală. Dimpotrivă. Pentru că unul din aspectele perene ale unor răzmerite de acest fel e ralierea invariabilă la astfel de violenţe a extremiştilor de stânga şi de dreapta, sau islamişti, a oportuniştilor şi conspiraţioniştilor, precum şi a multora din cei animaţi pe drept sau pe nedrept de o perpetuă ostilitate viscerală împotriva puterii şi a demnitarilor care o deţin. Umilirea preşedintelui pe Twitter e posibil să-i fi încurajat.
 
Mai grav e că Twitter nu e la prima abatare. Influenta reţea de socializare e un concern particular care câtiga bani de pe urma transmiterii de informaţii. A creat, împreună cu Facebook, un spaţiu public informaţional de dimensiuni globale nicicând egalate. Or, Twitter nu se comportă echitabil. Dimpotrivă, se arată pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă. În timp ce l-a cenzurat pe preşedintele american reproşându-i violenţa, aceeaşi reţea, care e blocată de cenzură în Iran şi China comunistă, admite, făcându-se complicele unor regimuri totalitare, transmiterea de mesaje incitatoare la terorism ale cenzorilor săi. De pildă ale unor dregători fundamentalişti ca şeful suprem al Iranului, ayatolahul Kamenei. Care exalta recent pe Twitter lupta armată a unor grupări extremiste, plasate oficial de democraţiile liberale apusene pe lista organizaţiilor teroriste, precum Jihadul Islamic, Hamas şi Hizbolah. 
 
Twitter nu se mulţumeşte să răspândească astfel de mesaje. Le oferă mesagerilor lor terorişti din ţările în care reţeaua este cenzurată nu doar acces liber, ci şi bife albastre, recunoaşteri ale autenticităţii unor conturi, precum al fostului preşedinte iranian Mahmud Ahmadinejad. 
 
O asemenea duplicitate şi dublă măsură invalidează categoric pretenţiile morale, oricum deplasate, ale unei reţele care ar trebui să fie neutră şi imparţială politic. Dar care, sub ameninţarea unor amenzi exorbitante, s-a văzut încărcată de varii guverne occidentale, ca şi Facebook, cu misiuni de dascăl corect politic, de psihiatru, de cenzor şi de instanţă executivă. Una înzestrată cu dreptul de a-i pedepsi exemplar pe contravenienţi, fie că sunt copii fără minte, fie că sunt smintiţi şi rătăciţi, ori extremişti alimentând furios orice explozie protestatară a gloatei. 
 
Or, sarcina de cenzor n-ar trebui atribuită decât experţilor magistral instruiţi ai unei justiţii specializate şi îndreptăţite să distingă între un delict penal sau civil şi simpla opinie şi nu spaţiului public în care ar trebui să circule nestingherit informaţiile necesare lămuririi lumii. Un astfel de spaţiu n-ar trebui să aibă în veci puterea de a fi şi arbitru şi judecător şi jucător şi a decide politic ce informaţie trebuie să ajungă la public, ce e ironie, sarcasm, o critică legitimă, sau nelegitimă şi ce va fi cenzurat prin ceea ce se numeşte "flagging", sau prin expulzarea din reţea a unor utilizatori eventual câtuşi de puţin extremişti.
 
Majoritatea legislaţiilor autorizând măsuri de cenzură se adoptă în numele apărării democraţiei şi libertăţii. Dar într-o democraţie liberală şi într-un stat de drept, scopul (pentru atingerea căruia un Stalin, Hitler şi emulii lor îşi justifică de regulă crimele) nu scuză niciodată mijloacele. Nu se apară libertatea suprimând-o. Nici democraţia ori societatea deschisă, antiautoritară, lezând-o prin autoritarism şi marginalizarea pe bază de delict de opinie. 
 
Dezinformarea şi campaniile de conspiraţionism şi fake-news ale duşmanilor democraţiei constituie, într-adevăr, o problema majoră. Sistematica lor utilizare împotriva vestului a slăbit masiv mecanismele de apărare ale societăţilor deschise, stimulând masiv un rău mai întâi insidios, apoi făţiş.
 
Aceste strategii de subminare a libertăţii au condiţionat explozii de extremism şi violenţă inclusiv de proporţiile celor care zguduie mai nou America. A le combate eficient nu se face însă dând în mintea copiilor. Ori prin contrapropagandă, prejudecăţi şi cenzură. Se face prin adecvarea la adevăr şi realităţi, prin dezbatere liberă şi judecată dreaptă.
 
Petre Iancu - Deutsche Welle