Este o reţea a ţărilor care au cumpărat deja şi au amplasat instalaţii S-400 sau au semnat contracte. Sau sunt în faza negocierii de pre-contracte. La ora asta, pe lângă China şi Turcia în care deja există instalaţiile respective, avem anunţul făcut în urmă cu câteva zile de către de Sripad Naik, ministru de stat şi ministru al apărării care, în faţa Parlamentului, a confirmat faptul că primele instalaţii de S-400 vor ajunge cel mai târziu în aprilie 2023. Asta după ce a precizat că ruşii au fost de acord cu un nou mod de plată, reamintind de ceea ce, odată, ziceau şi turcii că a fost cea mai importantă deschidere în negocieri. Plată în rate ca în cazul Turciei? Vom vedea.

Mare lovitură pentru americani care încercaseră, exact ca şi în cazul Turciei, toate presiunile imaginabile, anunţând valuri succesive de sancţiuni care ar urma să lovească economia indiană. Fără succes deoarece, spun experţii militari, sistemele ruseşti sunt mai ieftine, sunt de regulă generală livrate foarte rapid (şi, ceea ce nu fac americanii, la mai puţin de doi ani de la semnarea contractului) şi, factor decisiv, vin cu echipe de mentenanţă, contractul prevăzând şi pregătirea tehnicienilor în Rusia. Ceea ce se întâmplă acum cu o grupă de tehnicieni din armata indiană.

Surse din agenţiile de informaţii au confirmat în mai multe rânduri că cel puţin alte 13 ţări ar fi interesate să achiziţioneze asemenea sisteme. Printre acestea s-ar număra Qatarul, Algeria, Marocul, Egiptul şi Vietnamul. Dar şi Iranul căci, conform relatărilor din presa rusă (30 iunie) oficialii de la Moscova au afirmat că deschid posibilitate ca S-400 „să fie achiziţionat de orice ţară, inclusiv de Iran“. Iar surse neconfirmate spun că şi Venezuela s-ar fi aflat pe listă, dar şansele ca ruşii să acorde un asemenea contract sunt deocamdată reduse, totul depinzând de evoluţia raportului general de forţe în zonă, profund dereglat de reducerea prezenţei americane şi creşterea importanţei economice a UE (tratatul Mercosur) şi a ultra-masivei implantări chineze.

O chestiunea foarte serioasă în sine, care devine însă o problemă de securitate la nivel mondial din momentul în care Erdogan a anunţat că discuţia cu ruşii priveşte şi producerea de sisteme S-400 de către industria naţională turcă care, de la un moment dat, ar putea să le şi vândă. Iar asta este cea mai clară indicaţie că este posibil ca ruşii să fi admis „clauza producţiei naţionale sub licenţă“ în toate discuţiile ce se poartă în acest moment. Iar asta este un factor care poate schimba raporturile de forţe la nivelul unor regiuni în care ruşii doresc să revină după o lungă absenţă. Şi o fac aşa cum s-a întâmplat mai demult, în etapa în care ţările respective încercau să-şi consolideze existenţa în epoca post-colonială. Moment în care, în logica proprie Războiului Rece (şi care revine acum trasă la indigo) primeau oferte de „asigurare a securităţii“ din partea americanilor sau ruşilor. Şi, pe unde mai rămânea un mic loc liber sau atunci când cererea de armamente era atât de uriaşă încât depăşea ceea ce se afla în depozitele de vechituri ale super-puterilor, se mai dădea o mică piaţă de lucru şi altor ţări prietene.

Procedeul de atunci, la nivel de principiu, este absolut acelaşi, cu o mică remarcă suplimentară: se înregistrează o recrudescenţă a activităţii fostelor puteri coloniale în ţările pe care încă le consideră „teritorii de vânătoare“ rezervate. Dar ceea ce s-a schimbat este că, pe de o parte, ţările respective dispun de foarte mulţi bani şi, pe de altă parte, au învăţat valoarea sistemelor de arme produse acasă, dezvoltând sub licenţă unele dintre cele mai performante sisteme din lume, în acest caz S-400.Îşi reduc astfel, chiar în mod considerabil, dependenţa faţă de surse externe şi, mai ales, pot deveni ţări care livrează securitate în propria regiune.

Este poasibil să existe asemenea discuţii avansate pentru contracte cu Moscova? Cu siguranţâ că da. Care este şansa lor de realizare? Există oarece dubii deoarece, brusc, în unele ţări vizate de această discuţie, apar recrudescenţe subite ale unor mişcări de protest din seria dovedit falimentarei „Primăveri arabe“, unul dintre calculele politice cele mai nereuşite din istoria contemporană. Plus că, evident, dacă vorbim despre ţările din Maghreb, întrebarea este ce se poate întâmpla cu aceste sisteme ultra-performante dacă intervine un episod ca cel din Libia şi depozitele armatei sunt sparte şi armele ajung în dotarea reţelelor islamice care umplu până la refuz întreg continentul african. Oricum, în asemenea eventualitate, este clar că se schimbă întreg echilibrul de putere din zona Mediteranei şi, în orice caz, accesul de securitate s-ar putea să nu mai fie controlat majoritar de NATO.

Dar mai există o dimensiune care trebuie luată în discuţie: suprapunerea neobişnuit de rapidă a „reţelei globale de S-400“ cu dezvoltarea forţei reale de care dispune acum Organizaţia de cooperare de la Shanghai, pe cale să-şi construiască şi să-şi trimită o proiecţie de forţă cu apetit mondial. Faza de acum pare să fie construirea în zona de sud a unei protecţii majore asigurată de sistemele S-400 care să contrabalanseze ceea ce era odată superioritatea absolută asigurată de flota americană din Oceanul Indian şi de bazele americane din zonă.

În opinia mea, starea de tensiune de acum din Golf trebuie înţeleasă şi din această perspectivă. Există o presiune enormă în zona americană pentru a nu pierde ceea ce a mai rămas din influenţa tradiţională în regiune, chiar dacă asta însemnând un sprijin necondiţionat pentru regimul Arabiei Saudite care, pentru a nu rata alianţa cu americanii, ameninţase şi că începe negocieri cu Moscova pentru sistemele S-400. Se poate să vedem acum efectele exterioare ale marii curse pentru menţinerea sau cucerirea pieţei de armamente, infinit de valoroasă şi care garantează o prezenţă locală pe decenii de acum înainte.

Iar lucrurile s-ar putea complica şi mai mult dacă şi cea de-a doua promisiune a lui Erdogan devine realitate: Turcia să devină ţară participantă la programul de construcţie a rachetelor S-500, deja testate şi care intră în dotarea forţelor antiaeriene din jurul Moscovei. Poarte asta să explice ezitările majore ale liderului american de a tăia orice legături şi a ostiliza Turcia, ştiind foarte bine că următoarea mişcare logică a turcilor va fi, acum că le-au fost interzisă achiziţia de F-35 (deja plătite), să înceapă negocieri cu ruşii pentru S-57. Şi, aşa cum spun unele surse încă neconfirmate, turcii ar fi început foarte discrete negocieri pentru a intra în proiectul franco-germano-spaniol de producţie a unui avion european polivalent din generaţia a 6-a, prima iniţiativă majoră în proiectul vizând o Europă independentă strategic. Deocamdată, bătălia reală se poartă aici, dar asta nu înseamnă că ar fi cumva mai puţin dramatică şi potenţial mortală.

Ne preocupă cumva ce se petrece în zona respectivă? Poate da, în măsura în care va trebui să răspundem cererii pe care americanii o adresează statelor prietene de a forma o coaliţie în Golf care, în anumite condiţii, ar putea să se trezească în mijlocul unui conflict regional de mare intensitate despre care nimeni nu poate spune nici cum se va termina şi nici cât va dura.