Un atac asupra Iranului poate degenera într-o catastrofă globală?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Armata iraniană FOTO AFP
Armata iraniană FOTO AFP

Este întrebarea momentului, căci, departe de ochii publicului, planificatorii militari prezintă decidenţilor politici diferite scenarii.

De la cel mai simplu (confruntare bilaterală), la cele care se complică pe măsura ce sunt implicate coaliţii sau intră în funcţiune super-puteri sau super-puteri membre ale unei caliţii de răspuns la o coaliţi condusă eventual de Arabia Saudită şi sprijinită complex de SUA şi care ajunge la momentul în care să ceară implicarea în teren a trupelor americane.

Iar doborârea de către iranieni a unei a doua drone americane poate deschide dulapul cu memorii, acolo unde se află scenariile privind diverse simulări, reale sau pe computer (sau combinate) ale unui război între SUA şi Iran. Scenariul de coşmar fiind cel oferit de un uriaş war game rămas celebru deoarece a fost întrerupt în momentul în care s-a văzut că forţele americane implicate ar fi înregistrat pierderi deosebit de mari, compromiţând desfăşurarea corectă a misiunii.

Este vorba despre Millenium Challenge din 2002. Un exerciţiu militar desfăşurat între 24 iulie-15 august şi care a costat peste 250 milioane $, implicând atât operaţiuni cu trupe în teren cât şi simulări pe computere, pe de o parte fiind trupele „albastre“ americane şi de cealaltă parte un adversar nedefinit din Orientul Mijlociu, cunoscut doar ca „roşu“, foarte mulţi fiind acum de acord că ar fi vorba despre Iran.

Scenariul este simplu şi seamănă teribil de tare cu situaţia de acum: o facţiune extremistă dintr-o ţară producătoare de petrol din zona Orientului Mijlociu ar ataca şi ar cuceri o insulă situată în zona Golfului, periclitând sau oprind circulaţia super-petrolierelor.

Tema este de perfectă actualitate şi, pentru a înţelege dimensiunea ameninţării şi efectele eventuale ale unei asemenea mişcări, iată o hartă la zi cu circulaţia navelor în zona respectivă, posibil de blocat total, instantaneu, în cazul în care o navă de mari sau foarte mari dimensiuni este scufundată în zona strâmtorii Ormuz.

Circulaţie nave

Acesta ar fi scenariul de coşmar şi, în această perspectivă, acţiunile luate în considerare de planificatorii militari au un punct comun: presupun un atac rapid, extrem de amplu, împotriva tuturor capacităţilor adversarului aflate în zona de proximitate a strâmtorii, asta însemnând o operaţiune enormă de sprijin aerian şi naval pentru debarcare unei prime linii de luptă constituită din forţe speciale care să anihileze unităţile de apărare adverse şi care să preia controlul asupra instalaţiilor militare strategice inamice din regiune, securizând zona.

Cei care au conceput exerciţiul din 2002 au creat un scenariu în care, după ce „albaştrii“ lansează un ultimatum sub forma unui document care prevede predarea imediată din partea adversarului, „roşii“ lansează un atac folosind o mică flotă de ambarcaţiuni rapide pentru a determina poziţia exactă a navelor adversarului. În ziua următoare, „roşii“ lansează o salvă masivă de rachete de croazieră care reuşesc să treacă de senzorii sistemelor de apărare americane şi distrug 16 nave de luptă dintre care un port-avion, zece crucişătoare şi şase nave amfibii. Mai mult, imediat după atacul cu rachete de croazieră, a urmat un atac cu o armadă de nave mici (inclusiv pentru atacuri sinucigaşe) care mai provoacă alte pierderi importante în flota „albastră“. Exerciţiul este suspendat şi se reia cu un nou script în care „roşii“ trebiau să-şi închidă radarele şi nici nu au mai avut voie să tragă împotriva avioanelor „albaştrilor“ care ar fi primit şi lista completă a locaţiilor forţelor „roşii“.

Un experiment care a pus mari probleme care au fost învăţate şi în funcţie de care se vor organiza următoarele tipuri de misiuni? Cu siguranţă că da, în măsura în care prioritatea absolută va fi dată unor operaţiuni aeriene lansate de pe bazele americane din zona Golfului sau de pe portavioanele aduse pentru a mări puterea de lovire de care dispun grupurile de luptă din jurul portavioanelor.

Baze americane

Un val de bombardamente extraordinar de intens despre care Alain Minc, în lucrarea sa Zece zile care zgudui lumea, spune că va arăta astfel: „bombardarea de către Israel a zece centrale nucleare iraniene, decizie urmată imediat de blocarea strâmtorii prin scufundarea a trei petroliere de forţele militare de elită iraniene, apoi răspunsul instantaneu al americanilor folosind forţele aflate pe cele 4 portavioane ce se vor afla în zonă, consecinţa că preţul petrolului sare de 200 $ barilul şi o cădere a burselor de peste 30%“.

Interesant cum a revenit mereu acest scenariu casus belli. În ianuarie 2007, liderilor lumii participanţi la reuniunea de la Davos li se propunea un scenariu-limită care ar fi urmat scufundării unui petrolier în Bosfor, acţiune teroristă Al Qaeda, sau un atac cu exploziv asupra terminalului de la Ras Tamura, principalul terminal saudit sau un petrolier scufundat în strâmtoarea Ormuz, rezultatul fiind „îngenuncherea imediată“ a economiei mondiale.

Problema, în acest moment, nu este de a face o comparaţie între puterea militară absolută a SUA şi Iranului, căci ar fi ridicol. Dar şi planificatorii militari repetă obsesiv avertismentul: „nu confundaţi Irakul cu Iranul“, făcând referire la surpriza pe care au avut-o americanii în momentul în care regimente întregi ale armatei lui Sadaam s-au predat fără luptă.

De ce nu se poate repeta situaţia în Iran? Răspunsul e simplu: americanii au decretat că pe lista grupărilor teroriste trebuie trecut şi Corpul Gardienilor Revoluţiei, iar Iranul e desemnat drept stat terorist, sponsor al terorismului global. Ceea ce nu fusese cazul cu soldaţii lui Saadam.

Pentru membrii forţelor armate şi de securitate iraniene, mesajul este simplu. În cazul în care vor cădea prizonieri, nu li se va recunoaşte niciuna dintre garanţiile consemnate în Convenţiile de la Geneva şi nimeni şi nimic nu-i va apăra. Nici pe ei şi, cu atât mai puţin, pe liderii politici şi militari aparţinând oricăreia dintre ierarhiile de comandă şi control, civile sau militare.

Războiul, dacă se va produce, va mai avea câteva caracteristici noi, foarte importantă fiind implicarea din primul moment a mişcărilor dependente de decenii de finanţările iraniene, Hezbollah spre exemplu, dar şi foarte multe altele din Irak, Afganistan, Pakistan care ar putea să primească ordinul de a acţiona ca mişcări de gherilă dublând acţiunea forlor iraniene din Quds, specializate în acţiuni externe, în principal sabotaj. Ţintele fiind bazele militare din zona proximă conflictului, în principal cele americane, dar şi ale ţărilor participante la coaliţie, blocând astfel o parte din potenţialul lor militar şi transferând conflictul (sau potenţialul de conflict) departe de teritoriul iranian. Şi transformând un „război-lovitură chirurgicală“ într-o luptă de uzură împotriva grupărilor teroriste. Foarte dificil de susţinut, vezi exemplul din Afganistan.

Dar, de departe, cea mai îngrijorătoare veste mi se pare cea dată ieri de Ali Shamkhani, preşedintele Consiliului naţional iranian de securitate, care anunţa posibilitatea ca ţara sa să solicite ajutorul Rusiei pentru a avea câteva baterii de S-400 cu servanţii necesari.

Ali Shamkhani, preşedintele Consiliului naţional iranian de securitate FOTO EPA-EFE

Ali Shamkhani preşedintele Consiliului naţional iranian de securitate FOTO EPA-EFE

Asta ar schimba complet regulile jocului deoarece ar presupune o implicare ce poate duce automat la incidente grave în momentul în care ar fi doborât un avion american sau unul al coaliţiei.

Să sperăm că nu este decât o foarte zgomotoasă concentrare de ameninţări. Dacă însă va fi altceva, atunci situaţia ne interesează în mod direct deoarece atacarea unui avion SUA înseamnă un atac asupra teritoriului SUA şi posibila invocare a articolului privind apărarea colectivă din Tratatul de la Washington.

Dacă da, vom fi obligaţi şi noi să răspundem şi să ne implicăm într-un fel.

Dar ce vom decide dacă americanii vor invita ţările prietene să participe la o coaliţie în afara NATO?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite