Desigur, Castro a apucat să vadă cu coada ochiului ce a lăsat în urmă, pe pămînt. De 10 zile, crema făcătorilor de bine occidentali îl plînge şi îl invocă în numele unui viitor just şi social. 

Să fi petrecut pe ultimul drum de mari lumini ale lumii şi de bocetul lor distins, după o viaţă de crimă şi minciună; să poţi trage linie peste munţi de cadavre, în aplauzele invidioase ale democraţilor; să ţii zece milioane de oameni cu doi dolari pe lună şi discursuri săptămînale de 5 ore; să împuşti zeci de mii de nefericiţi prin subsoluri de puşcării şi, pentru toate astea, să te alegi cu recunoştinţa oamenilor de stat pe care ai fi fost gata să îi trimiţi în lagăr! Ei bine, dacă lucrurile stau aşa, ai tot dreptul să îţi aprinzi o havană cu o filă din Constituţia Statelor Unite şi să îţi spui în barbă, destul de discret pentru a fi auzit de talpa iadului: umanitatea e supraevaluată!

Viaţa după Castro a început cu elogiul unui hipster care pozează suspect de des în chiloţi de sport, emoţionează liceene and I was like wow!, prestează selfie-uri ca un struţ scăpat la nunta patronului Nikon şi face, în rest, pe Primul Ministru al Canadei. Tovarăşi, are cuvîntul Justin Trudeau, Prim-Ministrul Canadei! Cităm:

„Fidel Castro a avut cel mai lung mandat de Preşedinte din istoria Cubei. Şi-a slujit poporul aproape jumătate de veac. A fost un revoluţionar şi orator legendar. Şi admiratorii şi adversarii îi recunosc abnegaţia şi dragostea pentru poporul cubanez. A fost o onoare pentru mine să îl cunosc” (aplauze prelungite, se scandează: Trudeau şi Castró / Exploatatorii, încotro?).

Marele bărbat de stat canadian e prost ca noaptea polară. Sau poate nu? Căci, în ciuda condiţiilor neprielnice de pe parcursul nopţii amintite, mai multe personaje magnifice s-au alăturat sesiunii corale deschise de Trudeau. În rolurile principale: Barack Obama, jucăria favorită a lui Putin, Jean Claude Juncker, mai mare peste Comisia Europeană, demult decis să dea cu stînga în dreapta pînă o rămîne numai stînga, şi Federica Mogherini, şefă a politicii externe UE şi fostă membră-cotizantă a Tineretului Comunist Italian. Toţi şi atîţia alţii, au găsit cuvintele, ambiguităţile, eufemismele şi subînţelesurile care le-au permis să strecoare un adio tovărăşesc, încărcat de emoţie revoluţionară şi regret militant.

Între formulele culese din bazinul de şerpării oratorice, merită menţionate expresii ca „figură istorică”, „luptător pentru echitate”, „cel ce a schimbat destinul ţării” şi alte ziceri care se revendică de la marele aforism al lui Stalin: nu poţi face omletă fără să spargi ouăle! Fireşte, Stalin avea dreptate şi aici. Deşi nu e clar de ce anume doritorul de omletă trebuie să dea cu ouăle de pereţi. Singura abatere masivă de la linia progresistă a democraţilor care oftează pofticios la marginea tiraniei a venit de la Donald Trump. Preşedintele ales (fără aprobarea stîngii şi fără contribuţia dezinteresată a filantropului Soros) a vorbit de plutoane de execuţie, închisori şi dictatură. Dar asta nu face decît să arate că Trump e mai reacţionar decît se ştia şi mai fascist decît se credea.

Cine se miră sau pariază că declaraţiile înlăcrimate ale celor de mai de sus sînt fake news plantate de aceiaşi maniaci est-europeni care au distrus campania dnei Clinton a jucat mult fotbal la şcoală. După ce a pus căluş profesorului de istorie şi l-a aşezat în poartă. 

Povestea admiraţiei occidentale pentru tiranie e veche şi transmisibilă cum numai blestemele şi bolile genetice. Înainte de Castro, adoraţia Occidentului s-a aşezat la picioarele lui Stalin, l-a venerat pe Mao, l-a justificat demn pe Pol Pot şi s-a prosternat în faţa lui Khomeini. Politicieni, scriitori, artişti şi universitari sătui de farsa libertăţii au luat lumină din gulaguri, din temniţe, din scrierile aşternute de clasicii demenţei şi au adus-o în Occident, pentru a o împărţi asupriţilor.

De fiecare dată, revoluţiile cîntate de stînga occidentală s-au terminat sub ghilotină, între gheţurile Siberiei, cu un glonţ în ceafă sau în sclavia îngăduită celor cruţaţi. Ei, şi? De fiecare dată, crima şi oroarea au întărit credinţa şi au îndulcit osanalele, între apostolii occidentali ai revoluţiei universale. Trilurile progresiste strînite de dispariţia lui Castro sînt rodul a zeci de ani de îndoctrinare şi resentiment, absorbite între o raită la supermarket şi o vacanţă în Toscana. Cea mai nouă generaţie de salvatori şi făcători de bine a fost şcolită bine de iniţiatori, de cei ce au văzut cadavrele umflate de foame ale ucrainienilor anihilaţi de Stalin şi au spus că aşa arată îngrăşămintele prielnice revoluţiei.

Cum de nu s-a dezlegat blestemul, oricît de înalte ororile? Cum de trăieşte orbirea, oricare ar fi veacul? De ce nimic nu poate opri nebunia care urcă şi azi, la plecarea lui Castro, din atîtea şi atîtea pîntece îndestulate, minţi mobilate şi limbi ascuţite?

Cunoaştem răspunsul şi îl cunoaştem degeaba. Cît va fi lumea şi cît ne va trebui pînă să îi venim de hac, vom fi bîntuiţi, urmăriţi şi instigaţi de o boală fără leac. De credinţa în datoria de a răsturna mersul vieţii şi de a reface umanitatea în jurul unui ideal revoluţionar. Există două geneze şi una din ele a născut răul. Există doi demiurgi şi unul din ei a poruncit omului să nu aibă odihnă pînă pune capăt creaţiei Celui dintîi.

Sîntem, din nou, gata. Sîntem pregătiţi, iar, să aşezăm lumea sub o ideologie unică, sub ideea după care trebuie să existe o singură idee. Totul e copt. Progresul dănţuieşte, iar, mînă în mînă cu ura pentru cei ce nu se alătură cultului.

Întrebarea, singura şi ultima întrebare adevărată e: cine îi apără pe tineri? Pe cei ce n-au cunoscut comunismul în Vest şi, mai nou, pe cei ce nu l-au apucat în Est. Handicapul e uriaş. S-a spus că, pînă la urmă, comunismul nu poate fi înţeles decît de oameni care l-au trăit şi de oameni care îi înţeleg pe cei ce l-au trăit. Aşa e. Dar nu trebuie uitat că au existat minţi care au înţeles Ideea Unică şi fanatismul vremurilor viitoare. Doi ruşi, de pildă. Primul a vorbit, pe la 1840, de „Suflete moarte”. Celălalt i-a numit, după încă 30 de ani, „Demonii”. Cu ei citiţi şi fără tricoul cu Che Guevara, mai e o şansă. Dar încercarea trebuie pornită de la convingerea umilă că umanitatea e supraevaluată.