Rusia îşi mută rachetele în Orientul Apropiat: după Siria urmează Libanul?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
captura

Perspectivă neliniştitoare deoarece constituie o continuare a semnalelor privind aplicarea de către ruşi a unei foarte importante extensii a zonei de putere şi influenţă creată în Siria şi cu mult mai departe, pe lina trasată de parteneriatul strategic cu Turcia şi Iranul.

Pentru ruşi, Libanul a constituit mereu un punct major de interes începând cu perioada atât de complicată a anilor ’70 când şi-au format primele legături solide cu mişcarea palestiniană de rezistenţă din Liban şi mai ales cu partenerul lor libanez, Kamal Joumblatt. De atunci a continuat să crească influenţa certă pe care Moscova o exercită acum la nivelul celor mai multe partide politice din Liban. Punctul de contact principal rămâne mişcarea Hezbollah a cărei aliat este preşedintele actual al Libanului, Michel Aoun. Acesta, spun sursele militare de informaţii israeliene citate de DEBKA, ar fi făcut o mişcare surprinzătoare, solicitând preşedintelui Putin ca ţara să intre oficial în zona de acoperire a sistemelor S-300 care au fost livrate armatei siriene în ultimele luni.

De fapt, acesta ar putea fi doar începutul căci este vorba despre deplasarea înspre Liban a unor capacităţi militare complexe de tipul celor pe care Rusia le-a instalat deja în Siria, mai ales în zona de coastă, pentru a putea asigura o interzicere completă a accesului şi o neutralizare a capacităţilor militare ale adversarilor prin folosirea instalaţiilor de război electronic. Scenariul ar fi identic cu cel din Siria: Federaţia Rusă răspunde cererii exprese de ajutor formulate, absolut oficial, de un stat care se estimează în pericol şi nu are mijloacele de a-şi asigura securitatea. Drept urmare, Kremlinul ar putea decide că a venit momentul să întărească lupta pentru pace a statului respectiv cu baterii de rachete S-300 şi echipele de experţi pentru instruire şi sprijin.

Preşedintele Putin n-a dat încă un răspuns cererii formulate de Aoun –spun cei de la Debka – dar nici nu a refuzat-o. Pentru moment, cererea este discutată la cel mai înalt nivel al Ministerului rus al Apărării care se spune că ar fi tentat să aibă o reacţie favorabilă. Conform surselor noastre, cererea respectivă a fost elaborată în mai multe etape cu ajutorul lui Hassan Nasrallah, şeful Hezbollah, prietenul şi aliatul lui Aoun, până în momentul în care textul a fost aprobat de Teheran. Dacă Putin decide să aprobe cererea libaneză de acoperire totală a spaţiului aerian, Israelul se va confrunta cu o problemă suplimentară impusă operaţiunilor sale militare aeriene din estul Mediteranei, în plus faţă de cel mai puternic sistem de apărare antiaeriană în curs de amplasare acum în Siria. Acest sistem este compus din rachete pentru apărare antiaeriană de tipul S-300, S-400 şi Pantsir-S1E, întărit de ampasamente succesive de baterii antiaeriene cu rază medie şi scurtă de acţiuine şi de o reţea de instalaţii de foarte avansate de război electronic”.

Dacă scenariul se confirmă, atunci ruşii vor fi interesaţi de posibilitatea întăririi prezenţei militare directe în zona litoralului libanez, dublând în acest caz zona de pe care pot exercita interdicţie de acces, schimbare majoră în arhitectura de securitate a Orientului Apropiat şi a ceea ce fusese odată Marea Mediterană în calculele strategilor de la NATO, un fel de “Mare Nostrum” bazată pe supremaţia Flotei a VI-a americană. Concretizarea unui asemenea scenariu ar mai însemna şi o posibilitate a extensiei proiecţei reţelelor de conducte care să pompeze oferta destinată Occidentului şi care să suplinească, mai ales prin exporturile iraniene şi irakiene, dependenţa de ţările din Golf controlate de americani. Nu este absolut imposibil, cum deloc improbabil este interesul unora dintre statele din UE de a intra în parteneriate economice majore cu operatori din regiune, sub garanţia de securitate dată de ruşi, apel la care, pentru reconstrucţia Siriei, au răspuns cu interes Franţa şi Germania.

Mai departe, pe plan regional, consecinţele se pot dovedi extrem de ample dacă experţii militari occidentali vor realiza că planul rusesc de înhidere a Medieranei de est ar deveni o reuşită care să se combine cu cele trei alianţe strategice ale sale şi care sunt de ja bine stabilite şi operaţionale: cea cu Turcia prin care poate oricând închide Marea Neagră şi, în orice caz, reuşin întărirea semnificativă a aliniamentului care merge până la Marea Baltică, a alianţei cu Iranul care îi deschide mult visata perspectivă a accesului spre Golf şi, în fine, cea anunţată acum prin posibila extensie libaneză.

În acest context, mai departe, dar nu într-atât de departe încât să intrăm în zona imposibilului, există discuţii în lumea serviciilor de informaţii care anunţă reorientări masive ale statelor din Maghreb, foste victime ale “Primăverii arabe” (prost gândită şi catastrofal realizată) care încep să fie mult mai atente la mesajul lui Erdogan asupra unei posibile revitalizări a lumii musulmanului pe baze unor contracte economice de cooperare, de data asta împreună şi cu UE care a dat deja drumul uni mare program de investiţii strategice în zonă. Sigur că despre proiecte de cooperare în zonă s-a tot vorbit între statele din nordul continentului african şi eşecurile istorice au fost enorme şi, uneori, însoţite de conflicte sângeroase însoţite de ridicarea mişcărilor jihadiste. Numai că, de data asta, marea speranţă de odionoară, adică America cu pătura sa groasă de dolari, s-a retras în politica sa izolaţionistă, lăsând regiunea fără protector. Profită Rusia, încearcă rapid să se reorienteze europenii şi apar în forţă chinezii, cu enorme proiecte de investiţii şi foarte, foarte mulţi bani cash.

Ei au pus în aplicare un proiect de dimensiuni multi-continentale, proiect strategic care, întâmplător sau nu, prelungeşte arcul de cerc al proiectelor ruseşti, acoperind de data asta toate punctele economice esenţiala de pe harta Mediteranei. Astfel China a investit în porturile Haifa, Ashdod, 64% din terminalul Ambarli, Pireu (51%), Vado Ligure, terminalele de containere din Valecia şi Bilbao. Asta în plus faţă de marile investiţii în porturile din nord: 35% din Terminalul Euromax din Rotterdam, plus ce se ălătise în anii trecuţi pentru achiziţii importante în Antwerpen sau Zeebruge. China în Israel cu o investiţie mai mult decât semnificativă în portul Haifa de importanţă vitală pentru interesele americane, iată o reuşită simbolică la care se referea în termeni de îngrijorare Ephraim Halvey, fost şef ak Mossad, citat de The Media Line : “Dacă Haifa devine un port – partea civilă a sa – direct controlat  de chinezi, chiar dacă nu este vorba de zona militară, totuşi este ceva mai mult decât un pas înainte făcut de chinezi chiar în regiunea strategică a Israelului”.

Marii jucători încep să-şi etaleze mizele care sunt puse pe mese într-un joc vechi de câd lumea : se numea „teritorii contra pace“, acum este transformat în “pace contra zone de influenţă cu guvernare autonomă garantate de un protector superior”. Cert este că se închide o eră şi, ne place sau nu, se întrezăreşte o alta. Uniunea Europeană spune că ştie asta şi începe să reformuleze spaţii de deschidere.

Între timp, noi formăm guverne, le remaniem, le distrugem şi iarăşi o luăm de la capăt. De ce nu, se poate şi aşa. Numai să nu regretăm.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite